Si totusi, se duc pe copca... (de Mircea Mihaies)

de Mircea Mihaies     Cotidianul
Luni, 27 martie 2006, 0:00



Actiunea disperata, pe cont propriu, a lui Ion Iliescu de a opri cu creionul barbierului singerarile abundente ale partidului face, probabil, impresie la bodega din colt, la sedintele organizatiilor de cartier si chiar la telejurnale.

In practica, ea e egala cu zero. Spun asta nu pentru ca as subestima capacitatea vechiului bolsevic de a duce o „munca de lamurire" cu cadrele de partid. Dimpotriva, pe termen scurt si pe spatii mici, Iliescu poate face orice din si cu subordonatii. Problema e ca limita viziunii iliesciene e atit de joasa, incit rezultatele vor fi derizorii.

Oricit de patetice ar fi apelurile tatucului pesedist, nimic nu poate opri rostogolirea la vale a greoiului aparat de partid in spitele caruia s-au aglomerat mult prea multe mizerii aspirate pe drumul parcurs vreme de cincisprezece ani.

Oricite succese de etapa ar acumula Iliescu — redevenit omul-forte al partidului —, el a dovedit ca nu poate controla situatia decit pe spatii mici. Iar dificultatea maxima o intimpina tocmai in momentele de acalmie. Daca abilitatea aparatcik-ului il ajuta sa se invirta cu usurinta printre grupuri de presiune, ea nu-i foloseste la nimic odata conflictele incheiate.

Si asta pentru ca el nu are exercitiul coexistentei cu un aparat centrifug — cum a ajuns PSD-ul actual. Genul „coordonarii" de care e capabil se dovedeste eficient in contextul unei conduceri de tip „smirna": seful suprem dicteaza, iar multimea tacuta executa fara sa cricneasca.

Aceasta etapa a fost, insa, depasita. Astazi avem, dincolo de elementele comune, varietati de pesedisti. Mai mult: pluralitatea, diversitatea curentelor pot constitui salvarea partidului intr-o etapa in care interesele membrilor marcanti s-au diferentiat enorm.

Cu toata statura sa impunatoare, galiganul politic numit PSD e incapabil de plieri, ajustari sau regindiri strategice in planul unei vieti politice flexibile. Obisnuit sa actioneze cu barda, PSD-ul are mari probleme in epoca bisturiului si a laserului.
E posibil ca, pe moment, dezastrul partidului sa fie aminat. Dar asta inseamna un lucru: obligatoria revenire a lui Ion Iliescu la putere. Ca ales sau in postura de „king-maker". Or, consecinta directa ar fi retrimiterea partidului la momentul postelectoral, al crizei fara precedent care, de fapt, a generat nebunia de fata.

Incercind sa minimalizeze dezastrul, voci din partid pretind ca o situatie asemanatoare s-a produs si in 1996, cind s-a desprins aripa Melescanu. Comparatia nu se sustine. Plecarea gruparii Melescanu s-a produs prin coliziunea intre nuante de abordare a chestiunilor de doctrina. Acum, nimeni n-a pus sub semnul indoielii „justetea" politicii partidului.

Astazi e vorba de rafuiala nemiloasa intre grupari de interese, personalitati incompatibile si, nu in ultimul rind, orgolii maladive.

Imbogatirea dincolo de orice imaginatie a prea multora dintre liderii partidului a dat nastere unei crize ce nu poate fi rezolvata decit prin lasare de singe. Nu poti poza la nesfirsit in reprezentant al saracimii, fiind tu insuti putred de bogat.

N-ai cum sa ascunzi, fara sa te acoperi de ridicol, in salopeta muncitoreasca inestimabile statuete de Tanagra, n-ai cum sa porti dialog cu non-anglofonii de la sate vorbind cu „you know" si „let’s see". Or, cam asta fac liderii PSD-isti: sperie cirdurile de giste de la tara cu claxonatul strident al Mercedes-urilor intepenite in noroiul ancestral.
Traim ultima faza a existentei unui partid care, istoriceste vorbind, nu-si mai gaseste locul. Incapatinarea de a pastra status-quo-ul e de inteles: mai bine protejat de umbrela mare a partidului decit expus intemperiilor imbracat doar in T-shirt si pantalonasi de doc.

Numai ca o atare situatie nu poate sa dureze: vremea protectionismului politic a trecut, dupa cum protectionismul de stat e in mare pierdere de viteza pretutindeni in lume. Dac-ar mai avea un strop de inteligenta, liderii partidului ar putea face un lucru: sa intareasca flancurile ramase, cit de cit, intacte. Dar pentru asta e nevoie sa scape de balast.

Daca Vanghelie a ajuns modelul puritatii de partid, daca Nastase se erijeaza, dupa eliminarea cinica dintre ai sai, in doctrinar „revolutionar", farsa inca n-a ajuns la ultimele consecinte. Dar pentru a rezolva problema e nevoie de ceva mai mult decit de indemnuri tovarasesti la unitate si „stringerea rindurilor". E nevoie de ceea ce spaniolii numesc — atit de inspirat — cojones.








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.


80 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by