In anii ’80, la 35 de ani dupa ultimul razboi, in Republica Socialista Romania erau inca rationalizate multe produse de baza (piine, ulei, zahar, faina, electricitate, benzina, butelii de aragaz), iar altele devenisera extrem de greu sau chiar imposibil de gasit in magazine, inclusiv sapun, pasta de dinti, chiloti ori hirtie igienica.

Cum se face atunci ca astazi exista inca multi romani care manifesta nostalgii duioase fata de regimul comunist, chiar daca nu au fost privilegiati de acesta? Exista in primul rind un fundament fiziologic al acestei nostalgii.

Cineva care are acum 65 de ani si care resimte lipsa puterii fizice de la 20 de ani, care sufera acum de niste boli pe care nu le avea la 30 de ani, care este la pensie si nu mai este stapinul absolut al unei stampile cum era la 40 de ani, acum in mod evident asociaza comunismul cu cei mai frumosi ani din viata.

Sigur ca statea la coada sa cumpere lapte pentru copil de la ora 4 dimineata, fara certitudinea ca masina va veni ori ca laptele va ajunge pina la el, sigur ca ingheta ca toti ceilalti in apartamentul lipsit de caldura si de electricitate pe toata perioada iernilor ceausiste, dar avea 30 de ani si era sanatos.

Trecutul pare aproape intotdeauna mai bun oamenilor in virsta decit prezentul. Cind au trait acele vremuri erau nemultumiti de ele, dar astazi le considera ca fiind foarte bune.

In al doilea rind, societatea comunista a permis multor oameni o existenta aparent calduta de pe urma muncii altora. In fabrici era acordul global. Taranii cooperatori din acele vremuri erau ajutati gratuit de munca elevilor si studentilor.

Foarte multi soldati munceau pe gratis tot stagiul militar, prelungit adeseori prin decrete speciale cu citeva luni, in mine ori la marile ctitorii ale dictatorului Ceausescu. Spitalele militare erau pline de soldati accidentati in timp ce lucrau pe aceste santiere ori cu probleme de sanatate cauzate de lipsa de igiena si de alimentatia precara de care acestia aveau parte.

Elevii de liceu si studentii faceau practica productiva pe gratis in uzinele comuniste, muncind adesea cot la cot cu salariatii, timp de multe luni in fiecare an.

Asta in timp ce in statele democratice europene elevii practicanti, soldatii si studentii stagiari au fost si sint cu totii platiti pentru munca efectuata si inca bine.

In al treilea rind, nostalgia dupa comunism este abil intretinuta astazi de catre unii oameni care pe atunci erau simpli ziaristi, militieni ori ingineri de santier, eventual din esalonul 2 al PCR, dar care astazi sint mari oameni de afaceri ori lideri politici.

Abia aveau inainte o Dacie 1300 si un apartament cu trei camere, astazi au masini de lux, vile si piscine, dar pling dupa acele vremuri cu lacrimi de crocodil, pentru a cistiga voturile si sustinerea publicului nostalgic.

Actori politici importanti au manipulat si manipuleaza inca aceasta nostalgie in interesul lor, cel mai abil dovedindu-se dl Ion Iliescu.

Oricit de nostalgic se prezinta astazi dl Iliescu, de fapt nici dinsul nu a fost foarte fericit atunci. In ultimii 16 ani de comunism, din 1973 pina in 1989, tovarasul de atunci Iliescu a fost marginalizat continuu, fiind cel mult echivalentul unui prefect de astazi, ba chiar a coborit apoi pina la postul de director al Editurii Tehnice, un punct mort pentru cariera sa politica.

Prin comparatie, din 1990 si pina in 2006, in cei 16 ani fara comunism, dl Iliescu a fost presedinte al Romaniei zece ani si senator sase ani, conducind pina anul trecut si cel mai important partid din Romania, lucruri la care pe timpul comunismului doar a visat.

Comunismul nu i-a permis dlui Iliescu sa ajunga presedinte al Romaniei, asa cum visa, dar nostalgia dupa comunism a publicului l-a propulsat pe domnul Iliescu in virful politicii romanesti.

Masca ipocrita a nostalgiei comuniste trebuie data jos… Cu cit mai repede, cu atit mai bine.