Ziua de maine ne-a fost prezentata ca un echivalent al afisarii rezultatelor la examene de admitere in liceu sau facultate. Spre deosebire de alte momente de evaluare din partea Uniunii Europene, maine chiar avem sansa sa primim un verdict, nu o amanare. Dupa ce am alergat ca nebunii dupa rotile ei, limuzina UE chiar ar putea sa se opreasca si sa ne bage in seama.
Verdictele periodice ale organizatiilor internationale au constituit zilele marcate cu rosu - sau negru - in calendarul politic al Romaniei ultimilor ani.
Atat de mare ne-a fost dorinta de a fi bagati in seama si mangaiati pe crestet, incat viata politica a Romaniei se invartea in jurul rapoartelor de tara ale UE, ale acordurilor cu Fondul Monetar International, ale evaluarilor din partea NATO sau ale altor blagosloviri venite de la institutii internationale.
In panoplia forurilor pe langa care s-a tot gudurat Romania, UE si Comisia sa din Bruxelles reprezinta insa autoritatea suprema.
In alte cazuri, umbra unei laude a fost trambitata ca o victorie nationala in timp ce mustrarile turnau tone de cenusa pe capul colectiv din Victoria sau Cotroceni. Maine insa Romania are o sansa mai reala ca niciodata sa primeasca un verdict pozitiv definitiv sau mult mai putin provizoriu ca in alte dati.
Problema este ca Romania nu are decat exercitiul esecului sau al victoriilor goale - nu al succesului, fie el si partial. Ce ne facem daca Olli Rehn chiar ne invita la bal pe 1 ianuarie 2007? Spre deosebire de cainele care fuge dupa masini, Romania stie ce sa faca atunci cand cea mai scumpa dintre ele ne observa si franeaza?
Raspunsul scurt este nu, si nici nu prea ne pasa. L-am aflat din aceeasi conversatie cu un membru al parlamentului pe care am mai mentionat-o intr-un editorial anterior. In contextul lipsei de viziune a clasei politice discutata deja, deputatul in cauza spunea ca un alt efect al mancatoriei mioritice este si lipsa unui plan pentru ziua de dupa Marea Integrare.
Ba, mai mult, integrarea este vazuta ca un succes atat de mare ca necesitatea unui plan dupa ea e perceputa ca ridicola. Nimeni nu crede ca ne paste o criza: sunt prea multe miliarde de euro de cheltuit, vom fi prea extaziati in noua capacitate de cetateni ai Europei.
Ca multi castigatori ai loteriei care sfarsesc faliti si deprimati in ciuda milioanelor primite, Romania risca sa descopere ca acele euro-miliarde nu sunt tocmai un panaceu.
Pe langa o capacitate institutionala slaba de a absorbi acele fonduri, ele pot da lovitura de gratie unor portiuni ale economiei. Exportatorii care deja se lupta cu un leu prea puternic vor descoperi ca el poate creste si mai mult, scazand totodata competitivitatea exporturilor si a Romaniei pe plan extern.
Scaderea competitivitatii nu poate fi contracarata decat prin cresterea productivitatii muncii, adica facandu-i pe romani sa aiba mai mult spor.
Dar acest lucru nu se poate intampla oricum: cresterea productivitatii trebuie sa exceada cresterea salariilor si a inflatiei, altfel acele investitii pe care le asteptam postintegrare nu vor fi rentabile si se vor opri.
In consecinta, romanii trebuie sa invete sa aiba mai mult spor si vor trebui sa rabde salarii care nu cresc mai repede decat randamentul propriei munci, iar guvernul trebuie sa impuna o politica salariala in acest sens pentru a evita reverberatii si mai grave: o productivitate scazuta contribuie si ea la atragerea de importuri, in timp ce cresterea leului in termeni nominali va fi accentuata in termeni reali in acel climat dezinflationist necesar atragerii de investitii.
Altfel spus, exportatorii si alte companii romanesti trebuie sa se restructureze brutal si repede, adica sa faca exact ceea ce au refuzat pana acum. Altfel aderarea la UE risca sa fie un bal cu rochii de seara pentru care Romania inca nu are pantofi si lenjerie intima. Astfel de baluri se termina, de obicei, cu o mahmureala dureroasa.
