Admiterea noastra in UE, departe de a fi un cadou, chiar trebuia sa se intimple. Cei care se mai opun inca au in fata amenintari mai mari decit problemele noastre. Pentru ca tarile Uniunii Europene descopera, incetul cu incetul, spectrul unui cosmar si mai serios.

Macar o data-n mama ei de viata Romania ar face bine sa zica mersi. Intram in UE, peste nici un an, si acest lucru se-ntimpla in ciuda a o groaza de probleme. Ale noastre, dar si ale lor. Da, decizia ferma urmeaza in toamna.

Dar cine si-ar fi imaginat. Daca e sa fim onesti si modesti, ne-am aminti si am recunoaste ca decizia de ieri a Comisiei Europene nu intra pina de curind nici macar in calculele celor mai optimisti dintre noi.

Furati de bulibaseala politica interna si de vestile rele din ograda lor, ne pregateam cu sirg pentru o noua vaicareala nationala. Si, evident, pentru rafuielile de rigoare. Nu ne facem iluzii. Tinguiala si tirguiala cu merite si vinovati vor continua, dar vorbim deja de un alt film. Unul in care Romania isi poate permite sa ceara si drepturi de autor.

Pentru ca, asa cum vom incerca sa argumentam in continuare, in ciuda multor aparente, admiterea noastra in UE, departe de a fi un cadou, chiar merita sa se intimple. Iata de ce. Pentru vest-europeni, largirea UE n-a fost nicicind o veste prea buna.

Frica de “barbarii” din est, desi rar recunoscuta ca atare de europoliticieni, a batut si bate in continuare orice alt sentiment. Pe cit ne temeam noi ca nu vom mai apuca sa le calcam pragul, pe atit se temeau si ei c-o vom face cu-adevarat.

S-a-ntimplat cu atit mai rau cu cit intre timp le mai intram si pe geam, prin curtea din spate. Ani de zile le-am furnizat toate ingredientele unui veritabil cosmar. Numai ca, paralel cu aceasta joaca de-a hotul si prostul, tarile Uniunii Europene descopera, incetul cu incetul, spectrul unui cosmar si mai serios. Ii zice globalizare.

Tradus in frangleza, termenul acopera datele unui efect pervers. Motoarele traditionale ale Uniunii, in frunte cu Franta, incearca de citiva ani sa tot puna frina extinderii, in timp ce euroscepticii de serviciu, gen Marea Britanie, devin adevarati promotori.

Explicatia nu contine nici un mister. Opozitia unora, ca si sustinerea altora pentru extinderea Uniunii sint legate strict de propriile probleme interne, si mai putin de cum se achita nou-venitii de datoriile prescrise la Bruxelles.

Primul val de tari intrate in UE i-a adus deja acesteia beneficii nete, a crescut volumul comertului, al investitiilor si al veniturilor tuturor. Cei care au pierdut, au pierdut doar pe mina lor si in nici un caz a nou-intratilor. Franta pierde nu pentru ca angajeaza polonezi sau slovaci lasindu-si propriii cetateni fara slujbe, ci mai degraba pentru ca n-o face.

Pentru ca, spre deosebire de Marea Britanie, unul dintre cistigatorii detasati ai extinderii, francezii, “beneficiaza’’ de o economie incapatinata la provocarile externe, in fond ale globalizarii. Prin urmare, frica de nou-intratii in UE suna mai degraba a scuza si ascunde frica de o realitate cu mult mai importanta.

De propria incapacitate de a face fata unei noi lumi si de a se trezi din siesta. In aceasta lume intra curind Romania si Bulgaria si nimic nu le poate opri. Oricit s-ar speria unii sau ne-am complica noi.