Raportul de marti al Comisiei Europene a reprezentat mai mult decat o amanare a stabilirii unei date pentru integrarea Romaniei in Uniunea Europeana.
Prin compromisul prezentat, el a institutionalizat negru pe alb impotenta ambelor parti - a Romaniei de a face ceva constructiv fara revolverul UE la tampla si a Uniunii de a-si impune punctul de vedere fara amenintari care suna din ce in ce mai tare a doaga.
Mutand data verdictului final pentru integrare din mai in octombrie, Comisia a recunoscut ca nu are incredere in Romania. Altfel spus, reformele de care tara noastra are nevoie risca sa fie abandonate la zece minute dupa ce Olli Rehn ne declara membri UE incepand din 1 ianuarie 2007.
Aceasta realitate trista a politicii romanesti nu este o noutate. Trebuie insa sa realizam ca, la un moment dat, nu vor mai fi rapoarte ale Uniunii Europene, cu date limita si amenintarea unei intrari amanate in vreun club al occidentalilor. Intrebarea care merita asadar pusa este daca Romania va sti ce sa faca in acel moment sau va cauta instinctiv nuiaua altui for international.
Merita, de asemenea, sa ne intrebam de ce avem tot timpul nevoie de amenintarile UE sau biciul acordurilor stand-by cu Fondul Monetar International, de frica ratarii intrarii in NATO pentru a face ceva pentru noi insine.
In fond, reformele impuse de intrarea in NATO, UE sau acordurile cu FMI sunt necesare oricum, reprezinta probleme de igiena economica, politica si militara pe care ar fi trebuit sa le rezolvam.
Nu am stiut insa sa o facem fara amenintari, desi am stiut ulterior sa ne luam o zi libera pentru a sarbatori izbanda unui moment istoric. Si totusi intrebarea ramane: de ce a trebuit sa ajungem in aceste momente istorice impinsi de la spate?
Motivul principal este lipsa unui dialog al Romaniei cu ea insasi, de pe urma caruia sa decida ce vrea sa fie cand creste mare. In acest context, ea risca destinul unui copil care a fost constant impins de la spate si a ajuns doctor fiindca asa au vrut mama si tata - la 40-50 de ani se confrunta cu o viata care nu-l reprezinta si care necesita psihoterapie pentru a fi traita.
Pentru ca acest dialog sa poata avea loc e nevoie de o clasa politica cu viziunea viitorului si posibilitatea de a o comunica, impreuna cu un plan pentru ca el sa devina prezent.
Or, in locul unei astfel de clase politice, Romania a avut, aproape fara exceptie, o gasca de lasi care au impus traiul de pe azi pe maine din cauza incapacitatii de a vedea dincolo de lungul nasului si propriul cont in banca - sau cel al rivalului.
Cand unicul etalon al performantei este sa nu furi la fel de nerusinat ca adversarii - sau sa nu fii prins furand ca ei - consecinta nu poate fi un trai mai bun pentru cei care te-au votat. Prizonieri ai gandirii de azi pe maine, nu au vrut sa-si asume riscul impunerii unor masuri dureroase care ar fi adus beneficii abia pe termen lung.
Astfel de politicieni nu au luat masuri pentru ca au fost necesare, ci pentru ca au fost impuse, ceea ce nu i-a oprit sa isi asume meritul succesului acelor masuri, dand vina pe altcineva cand ei, de fapt, le adoptasera aiurea.
De aceea romanii nu stiu ce inseamna sa fii membru al Uniunii Europene, care ne sunt responsabilitatile si ce ne asteapta dupa aderare. Ignoranta populatiei a fost perpetuata de politicienii care au folosit UE pe post de moneda electorala.
Iar acuzatiile actualei opozitii ca puterea nu are un plan postaderare ignora faptul ca acest plan nu a existat sub niciun guvern, indiferent de culoarea politica. Nu exista un politician roman care sa-si poata acuza rivalii de lipsa de viziune fara a fi ridicol.
Este in interesul Romaniei sa iasa cu cat mai repede posibil din iuresul si furia integrarii. Fara a-si defini propriile valori si idealuri, Romania risca sa nu fie o tara europeana decat cu numele.
