Masura unui sistem de educatie al unei tari este absolventul. Orice alta discutie despre ce califica o scoala sa fie considerata scoala buna, nu poate fi decit marginala.

Faptul ca se spune ca o scoala are profesori bine cotati, ca detine o baza materiala buna, ca da olimpici si asa mai departe, toate acestea nu conteaza citusi de putin daca absolventii sai nu indeplinesc anumite cerinte minime, general definite, pentru a putea fi numiti absolventi.

Am facut aceasta introducere pentru a nu mai lasa loc, inca de la inceput, altor criterii care nu fac decit sa abata atentia de la esential.

Problema educatiei romanesti de astazi este deprecierea calitatii acesteia, resimtita si clamata atit de cadrele didactice, cit si de toti cei care vin in contact constant cu educatia, fie ca este vorba despre parinti, studenti si elevi sau, sporadic, cum ar fi ziaristi, ONG-uri si orsicine.

Problema educatiei romanesti este una de viziune. Nu a existat, nu a fost fixat, definit, un ideal educational la care sa se raporteze toti cei care au ajuns, voit sau intimplator, sa decida la un moment dat asupra educatiei. Au existat, in schimb, nenumarate initiative si modele propuse, care mai devreme sau mai tirziu au fost uitate.

Oamenilor carora le-a picat soarta educatiei romanesti in mina, le-a lipsit consensul. Nimic din ce s-a inceput nu a fost dus la bun sfirsit. Dar initiative au fost nenumarate.

Cauzele incoerentei administrarii sistemului si a ineficientei acestuia au fost in principal doua: oamenii partidelor politice care au dat ministri ai educatiei aveau viziuni complet diferite, iar functionarii eterni din Ministerul Educatiei si din multele institutii coordonate de acesta nu au fost in stare sa ofere continuitate, aflindu-se cu totul la dispozitia deciziei politice.

Cu cine si cum?

Diriguitorii educatiei stiau ca trebuia facut ceva cu educatia de dupa 1990, dar nu le era clar ce anume, multumindu-se sa scoata din programa scolara tot ce avea explicit legatura cu comunismul.

Posibilitatea de a lansa reforme si proiecte de politici educationale, care sa se adreseze majoritatii elevilor, a fost ignorata de sub masca unor imbatari cu apa rece, cauzate de rezultatele spectaculoase, dar nereprezentative, ale unor olimpici la stiinte exacte. Astfel s-au pierdut timpi extrem de importanti pentru a interveni asupra unui sistem inert, conservator si megalitic.

In aceasta situatie s-a complacut educatia romaneasca pina in 1995, cind a aparut o lege a invatamintului, in vigoare si astazi, cu nenumarate amendamente. Legea din 1995 ar fi trebuit sa ofere o viziune, dar nu a fost decit acoperire juridica pentru sistemul care dorea sa supravietuiasca.

Abia pe vremea deja proverbialului ministru Andrei Marga s-a pus problema-cheie: ce vrem sa facem cu acest invatamint pe termen lung? Unde vrem sa ajungem? Exista citeva intrebari si mai concrete: ce vrem sa transmitem copiilor nostri? Cu cine, si cum pregatim profesorii?

Pe vremea lui Marga s-a creionat cite un raspuns pentru fiecare dintre aceste intrebari.

S-a refacut curriculum-ul national, a inceput sa se vorbeasca despre necesitatea perfectionarii continue a unor cadre didactice depasite profesional (de cele mai multe ori din punct de vedere pedagogic, nu stiintific), s-au creat institutii specializate pentru evaluare scolara (care concep si organizeaza examene si criterii de notare la clasa), pentru crearea manualelor, pentru invatamintul

profesional si tehnic, pentru reglementarea formarii continue a profesorilor, pentru acreditare scolara si pentru o gramada de alte aspecte. Ca de multe alte ori, ce a inceput unul nu a continuat celalalt, asa ca puterea din 2000 a tras pe linie moarta majoritatea acestor initiative, fie ca nu le-a inteles, fie ca nu ii aduceau avantaje de imagine.

Intre altele, au facut uitat si un document esential creat de specialistii lui Marga in 1998: Curriculum national pentru invatamintul obligatoriu - cadru de referinta. Acest document descrie profilul absolventului de invatamint obligatoriu: cum anume va arata un copil dupa ce iese din sistem.

Si acest copil ar fi trebuit sa fie: un absolvent capabil sa creeze si sa transmita valori (nu doar sa reproduca) si o persoana cu optiune civica (cetatean activ, responsabil, in stare sa comunice, posesor de gindire critica, capabil de decizii si autointegrare sociala). Rolul unui astfel de document este sa ghideze munca celor care decid ce se invata si cum se invata la scoala.

Din pacate, Marga nu a insistat suficient asupra importantei lui, iar cei care i-au urmat au fost aproape complet dezinteresati de reformele incepute. Hilar este faptul ca documentul, aprobat prin ordin de ministru, este inca in vigoare, dar ar fi o minune ca o persoana cu putere de decizie sa-si mai aminteasca de el.

Perioada 2000-2004 a fost o perioada de recul, in care Ecaterina Andronescu a anulat cit a putut din aceste reforme, si cit a fost lasata de oamenii ramasi prin institutii. In schimb, s-a dedicat unui proiect megalitic si prost gindit, considerat - in mod eronat - un panaceu al invatamintului preuniversitar: informatizarea liceelor la nivel national.

Nimic mai prost gindit: pina sa se dezmeticeasca, directorii s-au trezit pe cap cu o serie de echipamente la care se uitau ca mita-n calendar, care consumau bani (pe care nu-i aveau) pentru intretinere si folosire.

Unde mai pui ca implementarea unui astfel de proiect la nivel national ia timp, iar echipamentele informatice devin depasite de viteza cu care evolueaza softurile, si ele foarte costisitoare. Proiectul a fost un panaceu doar pentru buzunarele celor care au primit contracte de milioane de dolari fara licitatii.

Sfirsitul guvernarii pesediste l-a gasit la Minister pe un domn, Atanasiu, care era strain de problemele educatiei. Aproape nimic din ce-si asumase Romania in sfera invatamintului superior nu se intimplase.

Procesul Bologna, de creare a Spatiului European al Invatamintului Superior, cu Romania parte integrata a acestuia, fusese cu totul uitat si o serie de pasi ce trebuia deja parcursi nu fusesera nici macar definiti. Mircea Miclea a incercat sa repuna reforma pe sine, a avut initiative curajoase la nivel

.

inalt, in timp ce la firul ierbii, la nivelul scolii, degradarea a continuat. Dar schimbarile sale nu au fost sustinute politic si administrativ, ducind la o demisie prematura. Inlocuitorul sau, ministrul Hardau, parasutat in plina criza a grevelor, cu un program facut pe genunchi in trenul de la Cluj la Bucuresti, are de dus la capat un mandat fixat de sindicate.

E un simplu administrator al unor masuri negociate de sindicate cu premierul. Banii promisi de guvern au la baza managementul de proiect, adica, ca sa faca rost de bani promisi educatiei, personalul unei scoli trebuie sa aiba abilitati de new public management si sa scrie proiecte.

Aspect indoielnic, care va introduce competitia pentru fonduri (lucru bun!), dar care va mari distanta dintre scolile potente si cele defavorizate, fara ca elevii sa aiba nici o vina. In orice caz, atit cit a mai ramas din guvernarea PNL-PD, adio initiative si viziuni sistemice de genul Miclea!

De ce nu a mers?

Cred ca e clar din aceasta scurta prezentare ca, daca ne uitam in urma si ne imaginam acum 16 ani cum va arata invatamintul romanesc in 2006, sperantele de atunci erau cu totul altfel decit realitatea de astazi.

Mi se va spune ca nu sint bani, mi se va spune ca politicienii sint ticalosi si nu inteleg sa dea mai multi bani pentru educatie, pentru copiii nostri, pentru viitorul nostru, stiti poezia obisnuita. Ei bine, e adevarat, nu sint suficient de multi bani. Dar nu asta e prima problema. Vedeti cazul cu informatizarea.

Daca umpli niste camere cu computere (si foarte multe camere stau incuiate, directorii temindu-se sa nu fie stricate de copii!) nu inseamna ca duci sistemul in epoca informatizarii, in conditiile in care nu pregatesti terenul cu cadre specializate, cu conditii generale de lucru (acces la Internet, de exemplu).

Credeti ca daca am avea la anul un buget de 7% din PIB s-ar schimba ceva esential? Si prin "esential" inteleg ce anume ii invatam pe copii.

De fapt, exista foarte mult populism si demagogie in discursurile despre educatie. Foarte multi profesori nu au nici un chef de reforme, sa vina unii sa le spuna ce sa faca, ei vor un job sigur, chiar daca ii plictisesc pe elevi cu materii insuportabile si cu cititul din manual la ore.

Sindicatele apar mereu la TV ca martiri luptatori pentru viitorul nostru, dar au sabotat sistematic incercarile de reforma, pentru ca le amenintau stabilitatea. Stabilitate in saracie si nenorocire, dar stabilitate totusi.

Au sabotat descentralizarea si asumarea deciziei de catre comunitate, pentru ca e mai usor sa manifestezi la minister decit sa convingi parintii ca le educi cu adevarat odraslele. Profesorul majoritar este o fiinta extrem de conservatoare, interesata in primul rind de soarta sa, de statutul sau.

Un singur exemplu, trecut neobservat in focul negocierilor din timpul grevei de anul trecut, a fost retragerea de catre guvern a initiativei, la care Miclea tinea foarte mult, privind titularizarea. In prezent, un profesor nu este angajat al unei institutii/unitati (cum sintem noi, oamenii de rind), ci angajat al unui intreg sistem care trebuie sa-i asigure un loc de munca.

Adica este angajat nu al scolii sau al comunitatii, ci direct al Ministerului Educatiei. Este absurd. Ministrul nu-si poate cunoaste personal toti cei circa 300.000 de angajati. Dar asa este mai bine si mai caldut pentru profii pusi pe greve.

Nu-si negociaza salariul cu directorul de scoala, care-i cunoaste calitatile si-i poate face o evaluare realista, ci direct cu ministrul sau chiar prim-ministrul.

O foarte proasta comunicare atit in interior cit si in exterior a facut din educatie un sistem neperformant. Toti ministrii, fara exceptie, s-au aratat incapabili sa-si comunice intentiile propriilor oameni (profesorii) din teritoriu, care au inteles - cind era deja prea tirziu - ce dorea sa faca respectivul ministru.

Mai mult, educatia nu a devenit niciodata (cu exceptia crizelor provocate de greve) la mod realist o tema de dezbatere publica. Ministerul nu a reusit sa comunice beneficiarilor serviciului public de educatie incotro isi indreapta politicile si ce fel de absolventi are de gind sa faca din elevi.

Daca se intentiona o schimbare, aceasta nu trebuia impusa, ci explicata, pentru a realiza politici, ai nevoie de participare si deferenta din partea tuturor celor interesati.

Spre ce trebuie sa ne indreptam?

Intr-o prima faza, trebuie sa grabim, chiar daca riscurile sint mari, descentralizarea. Trebuie sa tindem la autonomia unitatilor de invatamint. Avem nevoie de management eficient al unitatilor de invatamint si, pentru acest deziderat, trebuie sa responsabilizam directorii de scoala. Mai mult chiar, trebuie sa liberalizam meseria de profesor.

Privatizarea sistemului preuniversitar de educatie va duce, daca nu imediat, cu siguranta intr-o perioada medie de timp, la cresterea calitatii serviciilor educationale. Astfel, va trebui diversificate alternative de pregatire si calificare. Avem nevoie de un invatamint universitar deschis, capabil sa ofere servicii si pentru studenti din tarile dezvoltate.

Aceasta si in contextul in care, din 2007, (conform procesului Bologna) ne asteptam ca universitati prestigioase din Europa sa-si deschida filiale in Romania si sa faca o reala concurenta universitatilor noastre. Nu ne putem opune competitiei libere.

Elevul sau studentul - resursa si beneficiar al educatiei - se va manifesta nu doar in calitate de consumator, ci si de creator de exigente educationale. Daca societatea considera cu adevarat educatia ca resursa a dezvoltarii si principala investitie pentru viitorul ei, atunci trebuie sa puna presiune asupra sistemului si sa-i impuna modernizarea.