Poate ca unii isi mai aduc aminte de anii 80 si de rarele casete video cu muzica care circulau printre ilegalistii care posedau aparatul minune. Era singurul mod in care puteai sa afli cam ce se mai intampla in lumea civilizata, sa vezi cum arata cantaretii pe care, daca aveai noroc, ii mai puteai asculta pe casete trase prost sau la radiouri ilegale.
Aceasta este filiera prin care am aflat cine este Billy Idol, cantaret care in anii 80 a facut furori in America. Dar atunci, desigur ca n-aveam habar de chestia asta.
Aveam vreo 10 ani ( asta era putin inainte de 1989) cind i-am vazut un videoclip pe o caseta video imprumutata. Cred ca era White Wedding. Mi-a trezit un oarecare interes drept care, oarecum contrariat, i-am cerut lamuriri maica-mii care mi-a explicat incurcata ca e un cintaret punkist.
Evident ca am insistat intrebind-o ce e ala un punkist. Nu mai tin minte raspunsul exact, dar, oricum, ideea era ca nu ceva prea bun. Citiva ani mai tirziu, la liceu, am nimerit in clasa cu o tipa a carei principala ocupatie era sa scrijeleasca Billy Idol cu pixul pe banca. Si mai tirziu, o fata de care eram foarte amorezat mi-a marturisit ca si-ar dori ca fiul ei sa semene cu Billy Idol.
Frustrat si indignat, am hotarit sa vad ce-i de capul lui. Evident ca am inceput cu hit-urile care au rupt MTV-ul anilor ‘80, ani ai caror icon a si fost. Intr-o prima faza nu mi-au sunat prea rau , drept care am evoluat, firesc, catre albume.
Cam pe acolo s-a si terminat aventura pentru ca nu mi-a luat prea mult pana sa-mi dau seama ca, dincolo de cele cateva cantece ok, de atitudinea de “baiat rau”, de droguri si de accidente cu motocicleta, nu mai e nimic.
Doar un individ cam penibil, care, fara sa aiba prea mult talent, a reusit sa pacaleasca o groaza de surzi incapabili sa discearna genurile muzicale, ce e valoros si ce nu, si care, pe vremea aia inghiteau tot ce le livra MTV-ul care tocmai se lansase.
Si tot cu ocazia aceea mi-am dat seama ca individul canta punk exact in masura in care Marcel Pavel canta opera. Asa ca am renuntat. La fel cum a facut si Billy in anii 90’. Un album penibil (Cyberpunk), cateva aparitii in filme mai mult sau mai putin obscure, ceva concerte pentru VH-1 si cam atat.
Insa anul trecut si-a revenit. Devil’s Playground (2005) a reusit “performanta” de a suna exact ca hair-rock-ul de acum 20 de ani. Acelasi sound heavy, aceleasi riff-uri à la Motley Crue, aceleasi versuri kitsch.
Cine nu ma crede, se poate convinge ascultand Scream care a fost si primul single care a promovat albumul si care a beneficiat si de un videoclip teribil de “spectaculos”. Nostalgicii baladelor rock au avut si ei de ce sa fie fericiti. Billy le-a pregatit numai minunatii. Sunt convins ca piese ca Sherri, Cherie si Summer Running au adus numai bucurie in sufletele lor sensibile.
Concluzia ar fi ca Devil’s Playground este o adunatura de treisprezece piese absolut plictisitoare pe care le auzim de 20 de ani in diferite forme iar Billy Idol, un britanic doar prin cetatenie si una dintre cele mai mari facaturi din istoria muzicii.
Iar acelora care insista sa-i incadreze muzica in curentul punk, le recomand calduros formatiile The Stooges, The Fall si The Clash.
Pe 20 iulie, in cadrul turneului de promovare al Devil’s Playground, Idol va concerta la Bucuresti. Nu ne vedem acolo!
alex_telibasa@yahoo.com
