Devastatoare imagine de ansamblu ne-a oferit, saptamana trecuta, Calin Popescu Tariceanu asupra stilului sau de guvernare.

Decizia de retragere a trupelor romane din Irak, luata - laolalta cu apropiatii - aparent cu ocazia unei sindrofii petrecute la restaurantul Diesel din Capitala, constituie exemplul sublim pentru triumful intereselor pe termen scurt asupra oricaror minime considerente pe termen lung legate de interesele nationale in vremuri de multiple incertitudini internationale.

Decizia evidentiaza mediocritatea eforturilor depuse de Palatul Victoria in vederea pregatirii tarii pentru provocarile ce vor urma aderarii Romaniei la UE - aspect ce va fi neindoielnic exploatat la maxim de catre PSD. Se pare ca unicul imperativ liberal al prezentului este cel de a-l face sah-mat pe Basescu.

Nu mai conteaza ca pe parcursul acestui joc periculos este afectata credibilitatea unor ministri liberali cu certe merite reflectate in timp asupra imaginii intregului partid.

In timp ce prezinta explicatiile si scuzele de rigoare colegilor din NATO si UE, Mihai Razvan Ungureanu se va intreba precis ce-o fi fost in capul sau in momentul in care a hotarat, concomitent cu acceptarea portofoliului MAE, sa devina membru PNL. Nici macar in vremurile lui Radu Campeanu PNL nu a dat dovada de atata nesabuinta.

Acesta a ales, ce-i drept, sa-si franga partidul - declasat la rang de forta minora pe scena politica timp de 12 ani - de dragul mentinerii propriului control exacerbat, precum si in baza unor intelegeri avute cu PSD, dar macar motivatia manevrei sale ieftine nu a fost de ordin financiar - spre deosebire de situatia prezenta.

Pana si Campeanu va fi gandit, probabil, cat de cat in perspectiva, incercand sa anticipeze miscarile dictate de configuratia sahului politic - spre deosebire de Popescu Tariceanu.

In valatucii fumului de tigara de la restaurantul Diesel, cu mintile stimulate cel mult de alcool si de meniul servit, ideea retragerii trupelor romane din Irak va fi parut cea optima pentru a induce, chipurile, o la fel de brusca si puternica apropiere de cetateni.

Reprobabilul gest releva incapacitatea acestui segment izolat al elitei aflate la putere de a privi si chibzui dincolo de interesele sale marunte. Trebuia sa se stie, macar intuitiv, ca o astfel de idee nu avea cum sa obtina aprobarea CSAT si ca sansele - oricum reduse - de organizare a unui referendum pe aceasta tema nu ar fi constituit altceva decat posibilitatea unei noi umiliri publice.

Cum de asemenea trebuia sa se fi constientizat ca, din 1989 incoace, o buna parte a opiniei publice este la curent cu evenimentele politice internationale.

Instinctul politic ar fi trebuit sa le spuna domnilor in cauza ca orice gest de distantare a Occidentului fata de Romania nu poate duce decat la o cadere libera a tarii - inapoi pe acea treapta aflata la doar un pas de riscul major al abandonarii ei complete.

Este cat se poate de evident ca VIP-urile adunate la Diesel nu s-au gandit catusi de putin la prejudiciile aduse imaginii Romaniei, la concluziile ce ar putea fi trase de aliatii occidentali, castigati in timp si cu greu.

Unicul moment de glorie al perioadei presedintiei lui Emil Constantinescu, anume decizia sprijinirii NATO in cadrul interventiei internationale din Kosovo, a devenit intre timp doar o vaga amintire, careia i se alatura de-acum altele, mult mai vechi si neplacute, legate de oportunismul si superficialitatea elitelor romanesti, respectiv de disponibilitatea acestora de a schimba tabara in scopul

obtinerii unor avantaje tactice - aspect ce a constituit unul din principalele motive pentru care Romania nu a mai reusit sa ocupe, din 1930 incoace, o pozitie solida in cadrul sistemului politic international.

Pentru a-si salva tronul, Carol al II-lea a trecut la masuri precum adoptarea unei legislatii antisemite si reabilitarea Garzii de Fier, acestea influentand, in 1945, decizia liderilor Churchill si Roosevelt de a lasa Romania in voia sortii - pretul pacatelor unui monarh duplicitar fiind platite de un popor intreg.

Cine poate sti si garanta Romaniei ca viitorul ei va fi unul intru totul ferit de amenintari totalitariste, venite din cine stie ce noua directie imposibil de preconizat in prezent? Ce-ar fi daca Turcia, par example, ar fi cuprinsa brusc de un nationalism islamist? Sau daca o noua Rusie imperialista, viguroasa de pe urma banilor proveniti din resursele sale naturale, ar privi pofticios spre Vest

sau spre Est? Cat de ferme pot ramane garantiile oferite de Occident atat timp cat lideri superficial occidentalizati precum Tariceanu se arata pregatiti a calca oricand in picioare tratatele internationale incheiate - de dragul catorva procente in plus obtinute eventual in cadrul unor sondaje de opinie? Premierii spaniol si italian, Zapatero si Prodi, sunt reprezentanti ai Stangii care au promis

retragerea trupelor din Irak inca din timpul campaniei electorale. Initiativa a reflectat punctul de vedere al partidelor lor - punct de vedere pe care Washingtonul l-a acceptat. Cu certitudine insa Tariceanu nu s-a gandit o clipa la propriul sau electorat, la parerea pe care adeptii de pana acum ai liberalilor ar putea-o avea in aceasta chestiune.

Pentru el, liberalismul s-a dovedit o abstractie vida, golita de sens. In conditiile in care gama optiunilor sale politice devine pe zi ce trece mai restransa, el s-a dovedit perfect capabil sa se refugieze in populism, doar pentru a-si crea un moment de respiro.

In acest context trebuie (re)interpretate si mai recentele miscari liberale de creare a unor legaturi cu miscarea activismului civic ce a facut faima Timisoarei sau de sustinere a ideii deschiderii arhivelor fostei Securitati.

Din pacate, se dovedeste ca a fost vorba de gesturi lipsite de sinceritate, venite din partea unui lider incoltit, ai carui unici aliati au ramas juniorii oligarhi - PC si UDMR. Rareori drama falimentului politic al unui lider a fost insotita de un gest inept de asemenea proportii.

Gratierea lui Miron Cozma, in 2004, de catre Ion Iliescu ramane, deocamdata, unicul de acest gen inregistrat pe scala mai recentelor dezastre politice. Tariceanu ar fi trebuit sa stie ce face. In pofida momentelor in care parea sa promita, s-a dovedit, in cele din urma, a fi un demnitar ezitant care nu a facut fata provocarilor ce au decurs din functia detinuta.

O data cu lasarea noptii, mintile aburite de la Diesel au fost cuprinse de adevarat delir. Ramane de sperat ca zorii noii zile sa-i trezeasca macar pe cei aflati in tabara reformista, pentru ca acestia sa treaca la restaurarea, in cel de-al 12-lea ceas, a credibilitatii facute tandari de petrecaretii serii anterioare.