Pentru o vreme, Italia a restabilit adevarul: existenta e o profesie cumplita si accesibila. A invinge se poate invata.

Putina lume a inteles, in aceasta luna de bal global si organizare germana, ca Mondialele s-au jucat fara trofeu. Italia a pus mina pe Cupa Mondiala, devreme, si nu i-a mai dat drumul. Intre timp, 31 de echipe au facut un turneu oarecare si s-au asezat intr-o ordine oarecare, in trena ambitiei italiene. Diferenta a fost nevoia de recunoastere.

Italia a avut ceva de demonstrat, celelalte echipe au avut doar ceva de jucat. Italia a venit in Germania sa isi impuna identitatea prin forta pura, fanatism defensiv si credinta in lucrurile imposibile. Celelalte echipe s-au rezumat sa joace fotbal, uneori mai bine decit Italia, si asta a fost insuficient. Celelalte echipe, care incep cu exoticii si se incheie cu celebra Franta, au pierdut.

Si nu aveau cum sa cistige, pentru ca nimeni si nimic nu poate bate o cultura care isi apara identitatea. Italia nu a trimis la Mondiale o echipa, ci o cultura, ceea ce e, in cazul acestei natiuni prea des plasata in caricaturi, acelasi lucru.

Fotbalul, arta, mafia (cu m foarte mic, de la Moggi), masinile, gustul, hainele, femeile si pictorii lor: toate sint fiicele aceleiasi forte magnifice care poate gresi, uneori, directia si niciodata mijloacele.

Prezenta profunda a caracterului italian a fost convocata la Mondiale de criza absoluta de acasa, locul pustiu si pirjolit de co-ruptie. Din aceasta pozitie a tisnit, ca un gra-nit in miscare, placerea in aparenta perversa si irationala cu care italienii stiu sa joace in adversitate.

Pe drum, spre o finala din care au facut un duel mental si o sedinta de psi-hoterapie, italienii au fost devastatori. Toate, dar absolut toate miturile si naivitatile cu care ne alintam in speranta ca lucrurile mari se rezolva prin poezie, prin culoare, prin pasivitatea generoasa au fost ucise de o trupa de resentimentari profesionisti.

Putem face o greseala monumentala, la marginea acestui masacru al inocentei. Italia nu e cinica. Sau e cinica, dar nu e demonica. Umanismul italian e un realism si, din acest motiv, nu colectioneaza prieteni, ci victorii insuportabile. Italienii practica o arta violenta si rafinata care e cel mai mare extractor de rau, in slujba binelui.

De aici perfectiunea defensiva a lui Fabio Cannavaro, singurul jucator perfect al acestor Mondiale. Daca ati observat, Cannavaro a distrus orice forma de viata, fara sa comita vreo crima. Faulturile lui Cannavaro se numara pe degetele unei miini care s-a lepadat de mai toate degetele, iar greselile lui nu se numara. Cannavaro a fost Sfintul protector al Italiei.

Multimile adunate pina in zori la Roma au presat, pe drept cuvint, in directia Vaticanului: Cannavaro Santo Subito! Cannavaro Sanctificat Acum! Nu in ceruri, ci pe pamint, unde impotrivirea la greseala a facut din Cannavaro si Buffon aparatorii unei exigente de o morala stricta. In fata lor s-a prabusit Zidane, omul dotat, apasat si hidos. Pestera e mereu cu noi.

Zidane, carbonizat de ura, e un fotbalist extraordinar si un om rau, un monstru cu vene umflate si pumni mari, pe un trup de taur bestial. Pina la urma, am aflat-o, asa cum spun legile care guverneaza si tragedia si comedia, in ultima clipa. Zidane n-a suportat clima de ambitie pura si rau necesar instaurata de Italia si s-a dezintegrat.

Aici e victoria Italiei, pentru noi, pentru toti cei care cred, inca, in virtutea care stie sa faca rau spre bine, in impotrivirea la rutina si slabiciune. In Italia. Ce era mai important s-a intimplat. Meseria de a trai si de a iubi dincolo de interdictii a dat o capodopera.

Italia e campioana, intr-un fel la care conversatia franceza si obisnuintele noastre politicioase in fata adversitatii nu au acces. Avem de invatat. Cliseele despre Italia rea si sluta sint tot ce putem spune mai potrivit despre frica noastra de realitate.