Apropo de Carol Sebastian. Deconspirarea sa a fost si pentru mine o surpriza. Fac parte din aceeasi generatie, am fost student in aceeasi perioada, si stiu cum erau vremurile. Dar surpriza cea mare in ceea ce-l priveste e ceva mai veche. Pentru amanunte cititi textul de mai jos.

In primii mei ani de presa am avut un coleg „fruntas pe ramura“, un model, pentru cei mai multi dintre noi, de eficienta si batosenie. Prima revelatie. O reclamatie furioasa din partea unei „victime“ careia colegul ii pusese in circa o poveste penala l-a determinat pe redactorul-sef sa-i puna o intrebare, tirzie, dar, jurnalistic vorbind, de bun-simt.

„Din ce surse te-ai documentat cind ai scris articolul?“. Raspunsul: „Din trei surse, cum scrie la carte“. Care erau cele trei surse, nu va las sa ghiciti. Colegul a recunoscut oarecum contrariat: „Pai, am vorbit cu trei copii din fata blocului lui X (al reclamantului)“. Colegul a ajuns intre timp ziarist proeminent in presa centrala.

Un exemplu poate banal si usor anacronic. Dar reteta succesului sau continua sa faca furori in breasla si in anul de gratie 2006. Totusi, nu ei, cei care din ignoranta, din prostie sau din graba de a parveni in ochii sefilor arunca pe piata produse de presa documentate dupa ureche, reprezinta marea problema. Sint multi, dar solvabili.

Concurenta e tot mai strinsa, publicul tot mai avizat, asa incit dintre acestia putini isi depasesc in final conditia de „piscotari“. A doua mea revelatie vine mult mai tirziu si abia aceasta ma determina sa-mi deconspir abia acum dezamagirile.

E vorba despre un gen de jurnalism perfid, de miza majora, care amesteca in proportii subtile toate ingredientele care fac din aceasta profesie un act ratat: reaua-credinta, minciuna, omisiunea constienta, lipsa de rigoare, abuzul de interpretare, prezumtia propriului adevar si de vinovatie a celuilalt. Principiul care sta la baza acestui tip de jurna-lism are o forta persuasiva inimaginabila.

Niciodata recunoscut ca atare, el poate fi rezumat prin parafraza „cauza scuza mijloacele“. Evident, cauza e intotdeauna cea buna. Recunosc, ani intregi am crezut cu ardoare in jurnalistii cauzelor marete. Erau nume care-mi inspirau nu doar respect amestecat, e drept, si cu oarece invidie, dar si dragostea pentru meserie. Pentru aceasta din urma le sint in continuare recunoscator.

Pentru cea dintii, o spun fara ocolisuri, ii desfid. Nu pentru ca le-am fost victima atitia ani, ci pentru raul pe care continua

sa-l produca in mintea unor „mucosi“, asemeni mie, entuziasti si bine intentionati. I-am cunoscut cu adevarat abia dupa ce am venit in presa centrala. Prin urmare, tot ce voi sustine in continuare se bazeaza pe elemente din experienta mea strict personala a ultimilor ani de cind sint „ziarist de Bucuresti“.

Jurnalistul despre care vorbesc respinge din start, ca pe o piaza-rea, exigenta obiectivitatii. Replica preferata: „Tara arde si tie-ti pasa de obiectivitate?“. Evident, pentru ca „tara arde“ avem o „cauza“ pentru care trebuie sa luptam si neaparat un „dusman“. De regula, el e stabilit apriori.

Prin urmare, la dracu’ cu principiul deontologic care-ti cere sa asculti si „partea cealalta“. Pentru jurnalistul despre care vorbesc, aceasta e cel putin o eroare. Inseamna sa-i faci un serviciu „dusmanului“. Inteligent fiind, jurnalistul cu pricina admite uneori regula, de dragul aparentelor, dar o aplica pervers.

Citeaza din pozitia „adversarului“ doar bucata care, aranjata bine in text, il incrimineaza si mai tare. Fiind vorba despre un ins cu experienta, jurnalistul stie mai apoi sa rezolve restul din pix. Un titlu insidios, o poza sugestiva si o suma de „sopirle nevinovate“ strecurate in text. Dusmanul a fost strivit, cauza a fost servita. Pofta buna, dragi cititori.

O alta mare prostie, conform jurnalistului despre care vorbim, e sa lasi cititorul sa traga singur concluziile. „Cauza“ nu permite rateuri. Nimic nu trebuie lasat la voia intimplarii. Fiind permanent pe baricade, jurnalistul nostru vede in propriul cititor nu un cetatean liber, ci o victima. Un individ handicapat care trebuie mereu protejat de un adversar care nu doarme niciodata.

Pe altarul acestui gen de jurnalism, al „cauzei care scuza mijloacele“, sint sacrificate de ani intregi toate exigentele profesionale si deontologice, deloc comode de altfel, ale acestei meserii. Si, mai grav, el a pus capac, in numele acelorasi cauze, intotdeauna grave, urgente si majore, oricarei discutii despre competenta.

Pentru slujitorii acestei specii de jurnalism nu exista ziaristi buni si ziaristi prosti. Exista doar „cauzasi“ si „vinduti“. Imi pare rau, dar aceasta se poate numi oricum, dar in nici un caz presa.