“Oamenii cred ca jazzul e ceva mistic, inaccesibil., ceva ce asculta numai intelectualii la un pahar de vin. De fapt, jazzul e accesibil tuturor, oricine poate gasi ceva sa-i placa in acorduri, iar daca asta nu se intampla, e vina muzicianului”, spunea Alex Harding, saxofonist, miercuri seara.

Cand am ajuns la Green Hours era o caldura de nesuportat. Doua treimi din mesele terasei erau deja ocupate si toate celalalte aveau cate un bilet cu “Rezervat”. La 20:30 era programat concertul pentru care aproape o suta de persoane si-au pastrat mese. “The Electric Factor”, trupa lui Lucian Ban (foto). 8 lei intrarea.

S-au anuntat multi ascultatori pentru ca pianistul roman a plecat din tara in 1999, pentru a ajunge la New York, unde s-a stabilit si a devenit cunoscut in cercurile “young lions” (“Leii tineri”, elita jazz-ului acustic contemporan). Formula in care a cantat Ban i-a mai inclus pe Alex Harding la saxofon-bariton, Tavi Scurtu la tobe si Vlaicu Golcea la laptop.

Lucian Ban s-a stabilit la New York in 1999, dupa ce devenise cunoscut in Romania cu Jazz Unit. A continuat sa studieze in SUA jazzul si din 2002 canta cu Alex Harding, bun prieten si coleg de scena, castigand multe premii de specialitate.

La intrebarea “Ai plecat din Romania sa faci muzica?”, Ban imi raspunde imediat: “Da”. In timp ce toate mesele sunt ocupate treptat, pianistul Lucian Ban povesteste o zi obisnuita din viata lui in New York: repeta mult, merge in cluburi si asculta alti muzicieni, ajunge dupa miezul noptii acasa.

Acum, ca traieste din muzica, asa cum si-a dorit, Ban vine in Romania din cand in cand si umple cluburile autohtone, deprinse cu doar cateva formule de trupe, puse la cale de o mana de muzicieni.

“Vom explora un stil electronic folosind instrumente acustice”, anunta Alex Harding la ora 21:00 si invita ascultatorii sa se ridice sa danseze daca au chef. Spectacolul mult asteptat incepe cu un suav strigat de saxofon si ritm alert de tobe.

S-a intunecat si nici un loc nu mai e liber: la lumina unor lumanari mici pe mese, clientii Green Hours au pus discutiile pe pauza si asculta incordati. Eu impart masa cu actorul Dorian Boguta, DJ Rusu si Bogdan Dumitrache, managerul clubului. Din primele minute, muzica ne prinde. Harding stia ce stia - chiar iti vine sa dansezi.

Desi Alex Harding crede in accesibilitatea jazzului, cei din jurul meu erau publicul casei, doar strigau si catelul managerului pe nume. Auditoriul strans de Ban & Co da impresia ca a imbatrinit putin, insa nu s-a largit din 1999.

Cam 20 de persoane asculta in picioare, langa bar, scaune nu mai sunt. Un domn de varsta a doua, in pantaloni negri si camasa neagra, ca abia sosit de la serviciu, se misca langa bar in ritm cu muzica.

Se simte un miros dulce de pipa, iar temperatura nu scade nici un grad.

Cei patru de pe scena isi arunca priviri, isi fac diferite semne, iar cantecele auzite si de ei pentru prima data sunt experimente reusite.

Inteleg acum de ce Harding mi-a spus ca are pregatite haine de schimb: tinand saxofonul-bariton de cateva kilograme, danseaza fara incetare, se apleaca, se lasa pe spate cand notele urca, tine ritmul din tot trupul.

Ban sta aplecat asupra clapelor. Unii critici l-au comparat cu Ellington, ceea ce Ban numeste o exagerare. Insa in seara aceasta cu siguranta nu seamana cu “Ducele”, ci mai degraba are influente Sun Ra, compozitor celebru pentru improvizatiile sale si pentru folosirea sintetizatoarelor in jazz in anii ‘60.

Dupa o jumatate de ora de respiro, in care chelnerii au mai adus gheata la bar, iar unii clienti au luat un CD semnat Ban si Harding (40 de lei), cei patru au revenit pe scena.

Ca si cum nu s-ar fi oprit deloc, incalziti si plini de energie, muzicienii incep tare: Harding anunta o scurta sesiune de “old-school funk” si ritmul devine din ce in ce mai antrenant.

“E unul din cele mai bune concerte pe care le-am vazut in Romania”, spune Bogdan Dumitrache, managerul Green Hours, ascultand improvizatiile cu o bere in mana.

Alex Harding prezinta formatia pe la 22:30, semn ca spectacolul se incheie. Abia coboara de pe scena si artistii se intorc pentru inca zece minute, chemati de aplauze.

Dupa concert, muzicienii nu par extenuati. “Abia dupa doua ore ma incalzesc si nu mai mai poti opri”, marturiseste Tavi Scurtu, tobosarul; in timp ce Ban cere feedback: “Tu sa-mi spui cum ti s-a parut!” Mi s-a parut electrizant, revigorant. Un concert care ma face sa fiu de acord cu Harding: oricine poate gusta jazzul, daca asculta un muzician bun.