Urmasii aristocratiei ar ceda, contra a milioane de euro, castelele si palatele recuperate de la stat.
Dupa ani de revendicari si procese, palatele Romaniei antebelice revin pe rand in „curtea” urmasilor fostilor proprietari. Vremurile insa s-au schimbat. Descendentii vechii nobilimi - majoritatea risipiti prin tarile Europei Occidentale - au pus pe picioare o afacere noua in lumea imobiliarelor din Romania, cea a palatelor si castelelor scoase la mezat.
SI PUTINI, SI ANONIMI. Cotele de piata ale imobilelor ating cifre de ordinul milioanelor de euro. Insa numarul celor interesati sa achizitioneze un palat nu este deloc mare, dupa cum nici numele acestora nu inspira vreo urma de notorietate publica. Totusi, urmasii deveniti proprietari vor cu tot dinadinsul sa vanda.
Domeniile Casei Regale
Cel mai spectaculos episod este cu siguranta cel al retrocedarii bunurilor apartinand Casei Regale. Dupa negocieri intense si intinse cu statul, aceasta a recapatat Savarsinul - inclus intr-un proiect turistic -, dar inca asteapta ca „lotul Sinaia” - Pelesul, Pelisorul si Foisorul - sa-si regaseasca stapanul.
Chiar daca restituirea ultimelor trei nu s-a produs, zarurile par aruncate. Odata intrata in posesia domeniului Peles si a Castelului Foisor, Casa Regala le va ceda statului roman in schimbul sumei de 30 de milioane de euro.
Pelisorul, in schimb, are toate sansele sa devina „cetatea de scaun”, fara a fi rascumparat. Discutii mai noi dau ca probabila includerea in contul celor 30 de milioane de euro si a Palatului Elisabeta. Conditia ar fi in acest caz ca statul sa-l puna la dispozitia unui muzeu al regalitatii.
Palatele Capitalei
In Bucuresti, in schimb, exista doua domenii aparte si doua povesti. Ridicate de nume mari in epoca, precum Stirbey si Bragadiru, imobilele au traversat dupa 1989 furcile caudine ale retrocedarii catre urmasii mai putin cunoscuti ai fostilor ctitori.
Impozante - ca marime, somptuoase - prin fastul decoratiunilor care le personalizeaza, si centrale - ca amplasament, cele doua cladiri au avut in trecut destine diferite. Astazi, in schimb, au un numitor comun: sindromul punerii in vanzare.
In cazul Stirbey, tranzactia a reusit, iar fostul Muzeu al Ceramicii si Sticlei de pe Calea Victoriei si-a gasit un proprietar nou, in persoana anonimului Ovidiu Popescu. Initial, Ministerul Culturii a spus „pas”, refuzand sa-l cumpere.
Intentia mostenitorilor de a vinde a devenit evidenta mai ales imediat dupa retrocedarea efectiva. O arata promisiunea de vanzare incheiata intre descendenti si cumparatorul Popescu.
