Un grup de 118 eroi ai Revolutiei din 1989, premiati cu o excursie de zece zile la Coppa del Mondo, au cerut azil politic socati de mineriada din 1990.
Toate drumurile duc la Roma si, „macar ca de la Rim ne tragem“, noi, romanii, nu am avut nevoie de GPS pentru a ne intoarce, dupa 1900 de ani, la origini.
Claxoane prietenesti pe autostrazi intre masini de Satu-Mare, Iasi, Bihor sau Suceava, chelneri care inca nu si-au pierdut accentul moldovenesc, baraci si corturi pe malul fluviului si pe capul autoritatilor, studenti cu burse, artisti, dar si profesori cu un CV impresionant nu mai sensibilizeaza ziaristii din Caravana presei romanesti, plecati cu sprijinul saptaminalului „Actualitatea
romaneasca“ si al MAE pentru a recompune din piese disparate un puzzle interesant al comunitatilor de romani din zona mediteraneana.
Inflatie de romani pe km patrat
O lume pestrita de urmasi ai lui Traian, care l-au trecut pe Decebal in subsidiar, cu obiective diferite si cu probleme dintre cele mai diverse. In suburbiile Romei, inflatia de romani a facut ca structura demografica sa sufere modificari semnificative, comunitati mari de asa-numiti imigranti economici existind si la Milano sau Torino si chiar in sudul mai sarac al Italiei.
Datele oficiale, ramase undeva la nivelul anului 2004, numara 250.000 de romani, dar ambasadorul Cristian Coltescu si asociatiile organizate ad-hoc aici au ajuns cu recensamintul la peste un milion, poate cea mai mare comunitate de „stranieri“ din Italia, la concurenta cu albanezii si marocanii.
Cistigarea alegerilor de catre stinga a facut ca numarul locurilor de munca oferit cetatenilor din alte tari, restrictionat de celebra lege Bossi-Fini, sa fie mai mare in 2006, 80% din total fiind acontat de romani.
Contrar traditionalelor discordii din diaspora, problemele comune i-au determinat la unitate, astfel ca au aparut o puzderie de asociatii care se lupta cu autoritatile de pe pozitii aproape sindicaliste pentru conditii mai bune de munca, parohii ortodoxe si chiar un consilier adjunct la Primaria din Roma.
Fuga de Romania
Exista insa si romani pentru care Italia nu a insemnat goana dupa aur, ci, dupa cum spune Iulian Curelea (foto), fuga de scirba care risca sa ii sufoce imediat dupa evenimentele din decembrie 1989.
A fost un erou al Revolutiei, „unul adevarat, nu cu un certificat contrafacut“, care, dupa propriile-i spuse, putea sa aiba o cariera stralucita in Romania, dar care nu a mai suportat ipocrizia. De la mineriada din 1990 nu a mai calcat in tara si, cu lacrimi in coltul ochilor, spune ca nu crede ca o va face prea curind.
Nu si-a luat nici macar antena parabolica, deoarece nu suporta sa vada nenorocirile lasate in urma, iar presa o deschide din cind in cind, deoarece a decis sa ajute cum poate romanii aflati in dificultate. Este modul lui de a continua ceea ce cu regret a lasat in urma.
A fost departe de bitele minerilor pentru ca se afla, alaturi de un grup de o mie de revolutionari, la Campionatul Mondial de fotbal din Italia, pentru merite deosebite la ceea ce liderul Forumului comunitatilor strainilor din Italia, singurul recunoscut prin decret al Consiliului de Ministri, numeste „lovitura de stat“ din 1989.
Dezamagirea a fost imensa, 118 revolutionari decizind imediat sa solicite azil politic. 115 au primit. „Eram in CFSN, mai aveam un examen si terminam a doua facultate, cea de Comert exterior. Ne aflam la Telese Terme, undeva in partea de sud a Italiei. Imaginile cu minerii ciomagind pe toata lumea ne-au socat.
Imediat am decis ca nu ne mai puteam intoarce acolo, pentru a sluji ca instrumente ale aceluiasi regim, care isi schimba cameleonic infatisarea. Eram primul val al emigrantilor politici. Integrarea nu a fost grea, deoarece majoritatea aveam o pregatire superioara italienilor.
Lucrasem in constructii aerospatiale, era greu sa-mi gasesc o slujba in domeniu, asa ca m-am reprofilat in constructii clasice. Ulterior, am infiintat o firma de IT, care a mers mai poticnit la inceput, deoarece piata de profil din Italia nu era chiar atit de dezvoltata pentru ceea ce puteam noi oferi, dar merge destul de bine in prezent.
Am fost printre primii care am facut un motor de cautare, de curind am realizat un CD cu cele mai importante catedrale din Italia, iar cei de la Sony au fost impresionati de multitudinea informatiilor pe care am reusit sa le stocam intr-un spatiu atit de mic.
Dupa posibilitati, incercam sa ajutam comunitatea de romani din Italia, tocmai am ajutat la trimiterea in tara a unui compatriot pentru care consulatul si celelalte autoritati nu si-au facut timp.
Am asistat la multe de-a lungul acestor ani, sint oameni care o duc greu, care au fost arsi cu benzina pentru ca au avut demnitatea sa ceara o mie de lire in plus la salariu si care sint tratati cu indiferenta de cuiburile fostului regim retrase la locuri caldute din diplomatie. Ii vedeti aici in carne si oase (n.r.
- consulul Romaniei la Milano este Mircea Ghiordunescu, fost director al SRI), iar dosarele lor cu siguranta s-au ratacit prin vreo arhiva“, isi aminteste cu privirea pierduta parca in 15 ani de asteptare, in timp ce face un inventar al problemelor cu care se confrunta romanii plecati din alte motive departe de tara.
Democratia bitei
Intrebat de ce nu s-a intors in Romania de atita amar de vreme, Iulian Curelea spune ca nu a putut psihic, desi idealurile revolutiei nu l-au parasit niciodata, iar legaturile cu rudele si cu prietenii le-a pastrat. A fost chiar reprezentant al Conventiei Democrate in Italia, in vremea regimului Constantinescu, dar experienta l-a facut sa fie prudent in relatiile cu politica.
„Nu am fost membru de partid, nu am avut legaturi cu Securitatea, sint convins ca puteam sa traiesc macar bine in tara. Dar in acel moment, in care democratia se facea cu bita, am constientizat faptul ca sintem doar banale instrumente, manechine bune de pus in vitrina acelei miscari pe care noi am considerat-o ulterior ca fiind lovitura de stat manipulata cu nesimtire.“
„Dosariada“ i-a adus la viata
Retras intr-un colt de manifestarile zgomotoase ale celei de-a treia editii a Festivalului de traditii romanesti, domnul Curelea este totusi bucuros ca romanii din Italia incep sa fie uniti si crede ca incet-incet vor trece si problemele. Nu a uitat insa nimic din trecut, ranile sint inca deschise, iar lacrimile apar in coltul ochilor cind isi aminteste de 1989.
„Desecretizarea dosarelor ne-a mai adus la viata. A fost ca o gura de oxigen venita inainte de sufocare. Din pacate, sistemul inca functioneaza. Am vrea sa vedem si noi dosarele diplomatilor, ale preotilor din strainatate, pe al domului Traian Valdman, care peroreaza de la tribuna alaturi de alti fosti colegi de-ai nostri trecuti de partea cealalta, cu precadere. Inca mai asteptam.“
