Romania se integreaza nu doar mediocra, ci si impotriva vointei principalilor finantatori ai establishment-ului, retinere exprimata public de reprezentantii lor de varf din afaceri, partide si presa. In ziua ultimului raport de tara, pe 26 septembrie, au fost pe nedrept uitate figurile voievodale ale marilor eurosceptici (sau antireformisti) de acum doi-trei ani. Sa la acordam, chiar si cu putina intarziere, cuvenita atentie.

Mi s-a povestit de curind cum liderul PC, Dan Voiculescu, expediase cuiva, prin 2004, un ravasel cu urmatoarea rugaminte: "nu vreti voi sa va finantam noi o dezbatere pe tema amanarii aderarii Romaniei la UE?". Contextul era urmatorul: Romania tocmai incheia, sub guvernarea Nastase, negocierile de aderare.

De atunci, devenea clar ca surubul eruopean incepea sa se stringa ireversibil si sa limiteze spatiile de manevra ale oligarhilor care inflorisera sub PSD. Integrarea devenea o chestune de luni.

La nivelul Comisiei Europene circulau inca pe atunci informatii si opinii contradictorii. Ba ca Romania si Bulgaria n-ar fi pregatite in 2007, si ca ar fi mai bine un 2008, ba ca o amanare le-ar reteza celor doua tari elanul reformator. Pe acest fundal cetos, in Romania se intimpla ceva ciudat. Cine erau avocatii amanarii aderarii Romaniei la UE? Nostalgicii comunisti, nationalistii, stinga?

Nu. Erau, in mod paradoxal, din zona liberala si de afaceri, oameni care ar fi trebuit sa impinga Romania inainte, sa-i forteze modernizarea asa cum facusera pasoptistii ardeleni intorsi de la scolile apusene.

Asta nu l-a impiedicat, fireste, pe Dan Voiculescu sa-si motiveze in august 2006 decizia de a ramane la Guvernare invocand ipocrit tocmai argumentul luptei pentru integrarea in UE. Si lupta, pe viata si pe moarte, a pornit-o in Parlament, unde PC s-a transformat rapid in campionul gesturilor anti-reformiste.

A contribuit decisiv la macelarirea Agentiei Nationale de Integritate, lasind institutia fara puterea fundamentala de a investiga, pe teren, veridicitatea declaratiilor de avere scrise de politicieni si demnitari. A incercat sa impuna o modificare fundamentale in legile justitiei: ca procurorul general sa fie numit de CSM, si nu de ministrul Justitiei, cum e in prezent.

Incapatinarea lui Voiculescu, ajutat de UDMR si PRM, i-a adus la exasperare pe comisarii europeni Franco Fratinii si Ollie Rehn, care i-au si transmis premierului, la 8 septembrie, profunda lor ingrijorare.

Voiculescu a actionat constant impotriva aderarii UE, cu toate mijloacele institutionale avute la indemana. N-am nici o indoiala ca, in intimitatea sa, Felix isi doreste integrarea la fel de mult cum si-a dorit inainte de 89 caderea lui Ceausescu, sub care invartea mii de dolari prin ICE Dunarea. Public poate sa spuna orice. Voiculescu utilizeaza fraudulos aproape fiecare cuvint scos pe gura.

Dinu Patriciu s-a pronuntat si el public, intr-un inteviu in 2004, ca Romania ar trebui sa mai asepte putin la portile UE. Ca 2008 ar fi mai potrivit. Ca n-am fi pregatiti. La fel si colegul sau de Top 300, Ion Tiriac. Fostul tenismen vedea chiar o prelungire cu doi-trei ani a meciului aderarii.

Nimeni nu i-a intrebat de ce un mediu transparent in afaceri, cu reguli clare, cu o piata concurentiala cit mai onesta, trebuie importat cit mai tarziu.

Am motive sa cred ca nici Vantu n-a vazut cu ochi buni integrarea. Cu citiva ani in urma, s-ar fi opus infiintarii unui Institut European la Bucuresti. Pur si simplu, ar fi incercat sa blocheze deschiderea unei organizatii care sa dezbata chestiunea europeana.

Or, pentru un proprietar de constiinte, ideile puse in circulatie in spatiul public sint mai valoroase, pe termen scurt, decit orice speculatie la Bursa. Si apoi, sursa banilor sai este complet neclara. Nu stim daca ea trebuie cautata spre Apus, sau spre Rasarit. Unii arata cu degetul catre Moscova.

Pe de alta parte, e un paradox. De ce oare oameni ca ei, si altii mai mici, erau intim convinsi ca aderarea nu-i de noi, cel putin nu acum? Cita vreme aderarea insemna si o puternica infuzie de fonduri europene, deci noi oportunitati de afaceri.

Cred ca s-au temut ca UE le rapeste garantia marilor aranjamente la vedere si va distruge un sistem de complicitati pe care s-au caznit 16 ani sa-l puna pe picioare.

Oameni ca ei traiesc perfect schizoid, ca Patriciu. Desi se afla teoretic, in opozitie, pompa de zor petro-dolari in campania partidului aflat la putere si e greu sa nu te gindesti la un pay-back mascat pentru privilegiile obtinute din partea Guvernului Nastase la privatizarea Petromidia.

Tiriac facea si el pariuri nefiresti cu primul ministru, oferindu-i sub acest pretex o limuzina care a scandalizat opinia publica, dupa ce fusese numit prin 2003 presedintele Consiliului pentru sprijinirea investitiilor straine in Romania, organism guvernamental.

Si ar mai fi ceva. Toti patru, Vantu, Voiculescu, Patriciu si Tiriac, au in comun slabiciunea pentru presa. Se aude ca si ultimul cauta sa-si inchege o publicatie si, poate, chiar si o televiziune. O tara mica si saraca, bogata in televiziuni si ziare putrede? Unii spun ca presa este locul ideal de albit bani. Altii explica insa ca presa poate fi investitia ideala inainte de UE.

Iti cumperi un loc in presa la fel cum iti cumperi o bucata de pamant, care poate valora, dupa integrare, de doua ori mai mult. Tuturor, presa le foloseste si pe post de pieptene de aranjat frizura.

Sa ne intelegem. Toti acesti oameni vor fi gata sa jure public, oricind, ca isi doresc integrarea mai ceva ca pe femeia vietii lor. Poate fi adevarat. Adevarul este ca toti vor in UE, dar cu regulile lor. Se tem sa intre "sub papuc", cum s-ar zice. Vor sa cinte, tot ei, cocosi in batatura lor, si sa ciuguleasca mai departe prin gaurile sacului. De aceea, integrarea adevarata va fi nu doar mediocra, ci si extrem de dificila.