Nu stiu nici azi cum sa caracterizez corect deruta pe care mi-au provocat-o explorarile facute de sondajul CURS in abisurile democratiei noastre. E suficient oare sa spun „stupoare“?

Deruta la care ma refer provenea din senzatia ca nu mai pricepeam nimic. Sau ca ma aflam in fata unei dileme pe care n-o puteam rezolva. Ce sa aleg, oare, intre faptul ca orice pe lume are o explicatie si constatarea ca, in cazul de fata, nu reuseam sa trec de o ipoteza grotesca, absurda, anume aceea ca poporul roman s-a decis sa fie complice cu nesansele sale?

E intemeiata imputarea care mi se face ca am o atitudine „negativista“. Dar mi-o pot motiva. Am crezut, candva, ca libertatea va limpezi problemele noastre. Azi, nu mai cred. Am crezut (pana la esecul Conventiei Democrate) ca vrem, intr-adevar, o schimbare. Azi, nu mai cred.

Mi-am imaginat, in urma cu doi ani, ca Basescu e suficient de destept pentru a intelege ca loteria conjuncturilor i-a pus in mana lozul cel mare: sansa de a intra in istorie ca luptator impotriva unui sistem (ticalosit) al carui exponent era el insusi. M-am inselat.

Si e, oare, vina mea ca am ajuns sa dispretuiesc toate partidele din Romania? Poate, dau unora impresia ca ma invart, ca un maniac, intre stereotipuri de „cassandra“.

Dar ce sa zic nou despre Boc, despre Geoana sau despre liberali? Ce sa opun ideii ca Basescu face pe pompierul, stingand incendii pe care le provoaca el insusi? Cu ce sa inlocuiesc convingerea ca mult invocatul „capitalism de cumetrie“ e, de fapt, un comunism „privatizat“? Sau ca, desfiintata oficial, Securitatea e mai vie ca oricand?

Imi vine in minte o intamplare din 1990. Ii duceam undeva cu masina pe Monica Lovinescu si pe Virgil Ierunca. Inainte de a iesi de pe Strada Stirbei Voda, undeva aproape de intersectia cu Berzei, a trebuit sa opresc. Se revarsa din fata, ca Dunarea la inundatii, un puhoi exaltat si galagios. Erau participantii la un miting fesenist care infierbantase spiritele si care tocmai se terminase.

Un lung sfert de ora, manifestantii s-au prelins pe langa geamurile masinii si presupun ca am fi avut parte de o experienta neplacuta daca am fi fost recunoscuti. Ei bine, ceva mai penibil traiesc azi. Vad ca tot ce cred eu contravine sentimentelor celor mai multi dintre compatriotii mei.

Sondajul realizat recent de CURS spune clar: 1) ca aproape sapte romani din zece il „plac“ pe Basescu; 2) ca locul secund pe podium e ocupat de Theodor Stolojan si 3) ca pe locul al treilea stau, brat la brat, Mona Musca si Gigi Becali.

As vrea sa fiu bine inteles. Eu nu sunt „contra“ lui Traian Basescu. As putea sa-mi vad de batranete si de reumatisme fara sa-l iau in serios. Ceea ce ma nelinisteste e sa vad ca se vorbeste despre „instinctul lui politic“ si despre „abilitatile“ lui. Asta imi demonstreaza ca s-au degradat la noi nu numai psihologiile si obisnuintele.

S-au degradat si asteptarile, criteriile de evaluare a ceea ce intelegem prin „normal“. Cum sa mai apara un barbat de stat de talia Bratienilor intr-o tara care se multumeste cu Basescu? Nu sunt „contra“ lui Stolojan, pe care, cu ani in urma, l-am socotit si eu un tehnocrat.

Sunt „contra“ confuziei care se face intre „un politician“ si „un lacheu“. Nu sunt „contra“ dnei Mona Musca. Sunt doar uluit de judecata celor care isi vor fi zis: „Ei si, ce ne pasa ca dna Musca a jucat cu ipocrizie rolul de mironosita?“. Nu sunt „contra“ dlui Becali.

Sunt „contra“ celor care cred ca Romania asta merita: sa fie guvernata de personaje ca Becali.

Desigur, asa cum am eu (sper) dreptul la o opinie au si altii dreptul sa creada ce vor. Problemele pe care mi le pun nu au legatura cu democratia si cu libertatea de expresie. Ele iau forma unor intrebari dezagreabile pentru care n-am un raspuns multumitor.

De ce ne mai plangem, oare, ca nu avem barbati de stat daca il luam ca etalon de „barbatie politica“ pe Basescu? De ce ne mai miram ca ne lipsesc „caracterele“ in politica daca sunt atatia pe care nu-i deranjeaza slugarnicia (si plicticoasa, pe deasupra) a dlui Stolojan? De ce mai facem demagogie pe tema „unde esti tu, Tepes doamne?“ daca modelul autohton de

moralitate politica e Mona Musca? De ce-i reprosam lui Dumnezeu ca a uitat de noi daca inaltii nostri ierarhi ciugulesc bani din palma lui Gigi Becali? Ar fi mai onest sa recunoastem ca ne plac manelele, inclusiv in istorie, si ca actuala clasa politica, in care si canaliile sunt mediocre, nu ne ingrijoreaza prea tare. E tot ce putem da noi mai bun.

In plus, situatia in care ne gasim azi, cu o oligarhie insolenta si cu peste trei milioane de romani plecati in bajenie, nu e, chiar, „intamplatoare“. E rezultatul vointei democratice a poporului, nu? Concluzia ar fi ca, oricat circ si oricata bataie de joc ar exista pe scena politica, actualii politicieni pot conta pe noi.

Ei nu se insala prea rau, probabil, daca-si zic ca fac politica intr-o societate perversa care colaboreaza plina de entuziasm cu propria sa nefericire.

Dar in acest caz, mai am, oare, dreptul sa zic „noi“ cand ma refer la realitatile romanesti? Prudent e sa zic doar „eu“. Deoarece in Romania de azi e un risc major sa crezi ceva si in contul altora. Te faci aproape sigur de ras. Sau vei fi injurat.