Abordarea cea mai simplista, dar si cea mai neproductiva, a scrisorii deschise pe care un numar de reprezentanti de marca ai societatii civile au trimis-o primului ministru, pentru a protesta impotriva campaniei declansata de dl. Dan Voiculescu impotriva ministrului Justitiei, ar fi receptarea ei in cheia unui partizanat public. Asa cum bine se stie, dna.

Monica Macovei nu a ajuns in fruntea ministerului de Justitie din „rezerva de cadre” a unuia dintre partidele care compun actuala coalitie guvernamentala, ea fiind singurul membru al Executivului cooptat din randurile societatii civile.

Ca atare, relatiile anterioare de colaborare sau, probabil, chiar de amicitie intre ministrul Justitiei si o buna parte dintre semnatarii scrisorii sigur nu pot fi contestate, dar invocarea lor ca ratiune a demersului fara precedent la care ne referim ar proba o stupiditate la care nimanui nu-i recomandabil sa aspire.

Pentru ca in realitate, asa cum bine se stie, lucrurile sunt mult mai complicate si mai grave si interventia fireasca a premierului Tariceanu ar fi trebuit sa se fi produs de mult, in modul cel mai legitim, din proprie initiativa.

A spune ca dl. Dan Voiculescu nu este un fan al dnei. Macovei inseamna aproape a spune un banc: animozitatea presedintelui PC fata de dna. ministru dateaza de multa vreme si este deja de notorietate, interna si internationala.

Am comite insa o imensa eroare sa ne inchipuim macar si o clipa ca furia cu care liderul unuia dintre partidele de guvernamant ataca un membru marcant al echipei guvernamentale are si cea mai palida conotatie personala. Sigur, preocupat pana la obsesie de spaima ca vreun (alt) fost colaborator al Securitatii ar putea ajunge sa se strecoare in randurile Executivului, dl.

Voiculescu flutura neostenit deasupra capului un petec de hartie si ne cere sa credem ca ar fi un ordin de perchezitie semnat in alb, in timpul „Odiosului”, de „procurorul Monica Macovei”.

Dar dincolo de aceste nevinovate harjoane, lucrurile pe care sub nici un motiv nu i le poate ierta tin de programul si de tenacitatea cu care ministrul s-a angajat in reformarea Justitiei. Pe cat de importante, si in deplin acord cu angajamentele asumate de Romania, au fost initiativele dnei. Macovei pe atat de prompte si de rebarbative au fost impotrivirile dlui. Voiculescu si ale oamenilor acestuia, in Parlament.

Obstructiile permanente si ireconciliabile facute finalizarii initiativei privind Agentia Nationala de Integritate i-a obligat pana si pe comisarii europeni Franco Fratinii si Ollie Rehn sa intervina si sa-i transmite primului-ministru profunda lor ingrijorare fata de constanta semnalelor deloc incurajatoare venite de la Bucuresti, chiar si in preziua luarii deciziei finale privind aderarea

Romaniei la UE. In tot acest timp, premierul Calin Popescu Tariceanu nu numai ca nu s-a delimitat public de iesirile inadmisibile ale dlui. Voiculescu, asa cum pe buna-dreptate ii cer semnatarii scrisorii, dar nu a gasit nici macar o data cu cale ca, in virtutea autoritatii ce-i revine, sa intervina si sa impuna climatul de seriozitate si de coerenta in care ar trebui sa functioneze Executivul. Care ar putea fi motivele unei asemenea pasivitati?

Unul ar tine de diferenta de tratament de care dna. Macovei s-a bucurat din partea celor doua Palate: pe de o parte, sprijinul constant primit permanent de la Cotroceni, si implicit PD - pe de alta parte, o raceala care nu a putut ramane ascunsa in spatele zidurilor groase ale Palatului Victoria. De la „telefonul care nu trebuia dat” la intalnirea refuzata cu dl.

Patriciu in biroul primului-ministru, ministrul Justitiei a fost mai mult preocupata sa faca ce trebuia sa faca decat sa cultive relatii „reciproc avantajoase” cu seful Executivului sau cu alti membri marcanti ai coalitiei de guvernamant. Urmare a unei asemenea maniere de a trata lucrurile, dna.

Macovei a ajuns nu numai la o inalta cota de popularitate pozitiva in tara, dar cei mai multi dintre reprezentantii Comisiei Europene o percep ca pe unul dintre interlocutorii cei mai seriosi si eficienti. In asemenea conditii, fara a ajunge sa ne gandim ca iesirile scandaloase ale dlui.

Dan Voiculescu ii produc chiar delicii primului-ministru, ideea obligatiei de-a fi intervenit e limpede ca avea sanse minime sa-i fi trecut prin minte.

Un alt motiv la care putem sa ne gandim incercand sa intelegem lunga si amendabila expectativa a premierului tine de relatia contra-naturii care pare sa se consolideaza pe zi ce trece intre acesta si presedintele PC. Cu cat mai agresiv si mai ireverentios devine dl. Voiculescu la adresa presedintelui Basescu, cu atat se aduna mai multa caldura in privirea cu care se uita la el dl. Tariceanu.

In plus, angajamentele repetate de fidelitate neconditionata venite din partea PC par sa fie luate in calcul in incropirea unei aliante care ar putea mentine in continuare Guvernul pe o linie de plutire, intr-o eventuala retragere a PD. Dupa doi ani de la formarea guvernului, ar fi absolut futil sa ne mai intreb cat de morala este prezenta partidului lui Dan Voiculescu in Executiv.

Dar asta nu inseamna ca nu avem toate motivele sa ne surprinda seninatatea cu care dl. Tariceanu pare dispus sa se increada si sa ia in serios angajamentele unui om care, daca s-a ilustrat prin ceva, acel lucru este tocmai lipsa de onoare si de credibilitate. Lista cuvantului dat si imediat incalcat de dl. Dan Voiculescu este lunga cat cariera politica a acestuia.

Cum se poate ca primul-ministru si presedintele PNL sa se gajeze in mainile unui asemenea om este o intrebare al carei raspuns ne scapa.

Singura certitudine la care, din pacate, avem acces este ca scrisoarea reprezentantilor societatii civile este un demers pe cat de motivat si de necesar pe atat, vai, de lipsit de orice sansa de succes.