Ai zice ca est-europenilor le-a ajuns de politica, desi din aceasta au rezultat mai ales lucruri bune dupa caderea comunismului. Toate tarile pactului de la Varsovia, pina si noi, au intrat in Uniunea Europeana, sfirsitul presupus al istoriei. Pentru unele tari ca Argentina, care sint in tranzitie de peste o suta de ani, noi constituim un ideal.

Cu toate astea, instabilitatea guvernamentala, plus demonstratii de strada, unele violente, afecteaza Cehia, Ungaria si Polonia de ceva vreme. In Slovacia si Polonia sint sau au fost asociati la guvernare extremisti cu discurs nationalist si xenofob. In Romania, coalitia de guvernare e fracturata si scandalurile politice absorb mult mai multa energie decit integrarea europeana. Peste tot se cer si se promit alegeri ca solutie a acestor framintari.

Daca ne uitam insa la rezultatele ultimelor alegeri, ca si la sondaje, nu prea avem de ce sa le tinem. Sondajele arata peste tot nemultumire cu intreaga clasa politica, convingerea ca toate partidele sint la fel de rele si ca din alegeri iese orice, dar nu vointa alegatorilor. Alegerile, si ele, arata rezultate mereu strinse, din care ies aliante slabe si guverne de abia legitime.

Coalitiile, cu exceptia Ungariei, au atit de putin in comun, incit fie se destrama din start, fie se tin doar intr-un echilibru prea fragil pentru o guvernare adevarata. Doar pentru gestionarea crizelor si impartirea slujbelor, ceea ce nu poate multumi electoratul.

Aceasta uniformitate a problemelor tarilor pactului de la Varsovia -caci tarile baltice par sa fie relativ mai la adapost- este cu atit mai suprinzatoare, cu cit sisteme electorale variate functioneaza in aceste tari, mai mult sau mai putin proportionale, in esenta, dar totusi diferite.

Trebuie sa existe un substrat comun foarte puternic in aceste societati care sa razbata prin diferenta institutiilor politice pentru a produce aceste efecte similare. Care sa fie acela?

Prima explicatie ar putea fi la nivelul electoratelor. Avem de a face cu societati carora li se ofera paradisul societatii de consum, dar cu posibilitati limitate sa se infrupte din el, ceea ce duce la o stare de frustrare permanenta. Disperarea electorala ar duce la spectre politice fragmentate si la o configuratie volatila.

Aceasta e o explicatie foarte frecventa, dar ma indoiesc de validitatea ei. Daca asa ar fi, nu am gasi o anumita stabilitate ideologica a votantilor, nici sprijin pentru reforme si integrare europeana, dar acestea exista. Acesti votanti au o busola, ei stiu ce vor, in mare majoritate. Deficitul pare sa fie la instrumentul prin care pot obtine ceea ce vor.

A doua alternativa tine deci de partidele politice. Dar spectrul politic e foarte similar celui din Franta, sau Italia, sau Belgia. Si acolo exista populism si extremism, in crestere chiar. Proportia electorala e de fapt destul de asemanatoare in Est si in Vest.

Franta si Anglia sint ocrotite de sistemele lor majoritare, care manufactureaza in Parlament majoritati disproportionale fata de realitate, favorizind partidele traditionale pozitionate stinga-dreapta. Italia si Germania, mai proportionale, au avut un ultim rind de alegeri foarte strinse.

Diferenta intre ele si Polonia sau Romania pare a consta mai ales in comportamentul coalitiilor alese prin aceste alegeri strinse. Negocierile au avut loc pe baza de programe si toata lumea le-a respectat. De detestat personal, s-or detesta si Prodi cu d’Alema, dar nimanui nu ii pasa.

Nu fac titluri in ziare din cauza asta, si nici nu distrug institutii ca sa se distruga reciproc, cum se face in Polonia si la noi.

A treia alternativa tine de textura micro a politicii, de comportamentul oamenilor care fac politica. Nu ca aceste tari ar fi inferioare ca resurse umane celor din Europa de Vest.

Dar, data fiind structura de stimulente care atrag un om intr-o profesie, si care tin de alternativele pe care le are cineva intr-o societate, ca si de regulile de grup care functioneaza la un moment dat -sa numim asta cultura, si exista o cultura politica comuna a postcomunismului- cred ca problema Europei Centrale este ca la saisprezece ani dupa caderea comunismului politica atrage in

majoritate oameni de foarte proasta calitate, cei buni migrind in alte zone. Problema se poate eterniza: mai la sud, o alta tara candidata, Turcia, a ajuns sa voteze cu fundamentalismul islamic pentru ca lipseste cu desavirsire orice constructie politica europeana, desi ar exista electorat pentru ea. Fiecare isi face partidul lui si nu se intelege cu celelalte.

Ce se construieste politic ziua se naruie peste noapte si desi multi sint ingropati in ziduri constructia ramine precara.

Din pacate, suna foarte familiar. Si nu exista remedii simple. A atrage in politica oameni de calitate, a-i face sa cistige puterea in partidele existente fara a mai crea altele, a schimba textura politicii, a combina partide intr-o guvernare contractuala sint deziderate greu de realizat. Bineinteles, putem discuta paleative.

Un sistem electoral uninominal in doua tururi, ca in Franta ar obliga la coalitii transparente, mai bune decit cele obscure si ambigui de care avem noi parte. Dar nici un sistem electoral nu poate preveni desfaceri de coalitii cum am vazut in Polonia, comportamente insurectionale ca la FIDESZ, mahala politica de genul celei pe care o avem noi.

Ma tem ca nu avem de facut altceva decit ceea ce facem deja, pe scara mai extinsa, sa incercam sa crestem costul comportamentelor politice nedorite printr-o presiune publica foarte mare. Dar cita vreme societatea noastra va atrage in politica numai pe cei care nu au alte alternative spre bani si glorie eforturile noastre donchisotesti se vor consuma intr-un etern santier al mesterului Manole.