Deconspirarea Securitatii e stinjenita de inflatia comentariilor sceptice. Oscilam intre „prea tirziu“ si „inutil“.

Unii depling precaritatea legislatiei. Altii critica CNSAS, acuzind numeroasele disfunctii dintr-o institutie haotica si politizata. Adulmeca manipularea. Mai nou, un eseist a demontat „ingineria meliorista“ practicata „sinucigas“ de catre PNTCD... Incepem oare sa ne resemnam cu gindul ca „purificarea morala“ a societatii romanesti e imposibila? Se pare ca da.

Va rog, totusi, sa nu contati pe mine in aceasta privinta. Obstinatia mea exprima orgoliul unei fiinte libere, care crede in judecata divina, e gata sa ierte, fara ca asta sa insemne ca e gata sa si uite.

Cu citeva zile in urma, am fost la CNSAS pentru a parcurge dosarul de urmarire informativa a obiectivului „Valceanul“. Dosarul meu. La 25 de ani, un teolog care visa (doar) un doctorat occidental in studii patristice figura ca amenintare la adresa sistemului comunist si era „lucrat“ de zece informatori. Zece asa-zisi oameni ai Bisericii.

Printre ei, Parintele Dumitru Soare, director al Institutului Biblic si de Misiune al BOR. In plina mizerie ceausista, Parintele Soare stralucea de bunastare: exersa o functie bine platita, slujea la o mare parohie bucuresteana, avea masina, vila si afisa, peste reverenda, o impozanta cruce patriarhala.

Parintele director avea o singura problema, o mica hiba necunoscuta: era purtatorul schizofrenic al unei duble personalitati. Ziua, la editura, simbata si duminica, nunti, botezuri si oficierea Sfintei Liturghii. Seara, dupa ce se va fi impartasit cu Trupul euharistic al Mintuitorului Hristos, Prea Cucernicul devenea informatorul mascat sub numele conspirativ „Iliescu“.

De la Dumnezeu, omul acesta al nimanui trecea zelos la preaslavirea lui Mamona. Se intelege ca nu am fost nici pe departe singura lui victima. Insul era certamente un vechi profesionist al delatiunii, care-si vina semenii cu o constiinta senina, bucuros ca i-a pacalit pe toti, astfel incit lui sa-i mearga intotdeauna cit mai bine.

Ii multumesc lui Dumnezeu ca am fost turnat abia la apusul canceros al regimului comunist, cind tragedia represiunii se prefacuse intr-un banal vodevil cu reflexe absurde. Daca as fi intrat pe mina lui „Iliescu“ in anii ’50, m-ar fi pindit puscaria si, de ce nu, moartea.

Dar nu-i pot multumi fostului meu sef de la Editura Institutului Biblic, din a carui proza subterana va cer ingaduinta de a cita, la intimplare, un pasaj: „Cind Patriarhul Teoctist a rostit, de curind, o cuvintare in care a elogiat personalitatea presedintelui Nicolae Ceausescu - cu prilejul zilei de nastere a acestuia -, T.B.

a refuzat sa treaca acest lucru in reportajul pe care l-a intocmit, spunind ca el nu-si pune semnatura pe asa ceva si nu vrea sa se implice in lucruri de acest gen. Este, in concluzie, nu numai necorespunzator, ci si primejdios in munca pe care o depune“.

Curata grija pastorala si nobil exemplu de implicare duhovniceasca in viata unui tinar subaltern care trebuia adus pe calea cea dreapta a obedientei timpitoare... Oricum aveam sa fiu concediat, peste numai citeva luni.

Cazul Parintelui Soare - acum raposat - e doar pretextul acestui articol in care pledez pentru sustinerea efortului comunitar menit sa desparta apele. Sint un adept al nuantelor in aproape orice domeniu. Nu si atunci cind vorbim despre legatura memoriei colective cu principiile etice pe temeiul carora se afirma prestigii si se inalta cariere publice.

Personal, ma voi ruga pentru absolvirea eshatologica a vinzatorilor mei. Nu-mi dau insa pace adevaratii marturisitori ai credintei, fata de care simt ca am o datorie morala neplatita.

Nu pot recunoaste ca Parintele Dumitru Staniloaie - imbracat in zeghe - a fost „prost“, in vreme ce Parintele Dumitru Soare - ridicat la rangul de „iconom stavrofor“ - a fost „destept“. Nu pot admite ca profesorul Teodor M.

Popescu, un erudit inocent, a putut sa fie zdrobit, sau ca Mircea Vulcanescu si-a salvat colegul de celula cu pretul propriei vieti, in vreme ce ierarhi aflati pina astazi in scaun isi incasau solda oculta, pe seama unor turnatorii potential asasine.

Nimeni nu asteapta - Doamne fereste! - societatea perfecta. Ne lipseste insa limpezirea in materie de bine si de rau. Avem cel putin obligatia de a reafirma, cu titlu pedagogic, interdictia canibalismului. Vreau, bunaoara, sa ma pot spovedi preotului fara temerea ca ma va denunta cuiva pentru „vina“ de a nu fi pe linie, de a nu fi „patriot“ sau mai stiu eu de ce.

Vreau sa le pot spune copiilor mei cine reprezinta un model de conduita si cine nu. N-am chef ca, pe o baza de amnezie dirijata, noile generatii sa nu poata recunoaste simptomele dictaturii sau pe cele ale monstruozitatii sufletesti. La 43 de ani, nu doresc sa-mi traiesc restul zilelor in lumina contrafacuta a unui soare negru. E o pretentie legitima, la care n-am motive sa renunt.