Sorin Antohi e mostra de ratiune de laborator care functioneaza perfect in orice mediu. Spre deosebire de cazul Monei Musca cu care pare sa semene pina la un punct, cel al decanului demisionar de la Central European University (CEU) n-ar trebui supus unei judecati publice. Nici macar academice. Tot ce a construit pentru sine si pentru altii nu cerea la schimb nici o investitie de incredere.

Si-a turnat colegii si prietenii la Securitate. Ani intregi. A jucat la ofsaid faza deconspirarii, marturisindu-si pacatele tineretii in ceasul al treisprezecelea. Tavalugul justitiar din Romania acestor luni l-a mai surprins si cu o pata pe CV-ul academic. Decanul de la CEU mai minte o data, de data asta nu prin omisiune, ci prin manipularea aproape gratuita a unui fapt, totusi inofensiv. Acela de a detine sau nu o simpla patalama.

Puse cap la cap, faptele despre care vorbim te trimit usor cu gindul la stigmatul imposturii. Unul cu traditie in Romania. In plus, cazul pare a avea si un corespondent politic destul de recent, in cel al Monei Musca.

Ambele personaje, odata deconspirate, par la inceput de neinteles, iar prima reactie pe care aveau s-o produca e stupefactia. Ambele si-au construit in timp o reputatie atit de inalta, incit caderea fiind pe masura nu putea produce decit un soc.

Dar paralela cu Sorin Antohi ar trebui sa se opreasca aici. A urmat, in cazul Monei Musca, judecata rece care a trimis-o, evident, in zona imoralitatii, nume de cod „duplicitate“.

Cu Sorin Antohi e altceva. El beneficiaza, din partea noastra, de un statut infinit mai inalt. Antohi e amoral prin definitie. In fond, decanul demisionar de la CEU n-a pacalit cu adevarat pe nimeni. Nu dupa 1989.

Inselaciunea e relevanta social cind ascunde intentia unui troc public in care inselatul ofera, cum e in cazul Monei Musca, onorabilitate unuia care doar o mimeaza. Sorin Antohi n-a cerut nimanui o stima pe care el insusi n-ar fi fost capabil s-o cistige. Tot ce a facut relevant pentru noi, cel putin dupa 1989, sta sub semnul meritului fara rest.

Tot ce a construit pentru sine si pentru altii nu cerea la schimb nici o investitie de incredere. Nu i-am citit cartile si nici nu i-am audiat cursurile, pentru ca autorul lor ne-ar fi „vindut“ in prealabil moralitatea sa. Renumele sau international n-are nimic de-a face cu discursul etic, ci mai ales cu inteligenta sa.

I-au reusit toate, la nivel de excelenta, pentru ca e un maestru al gindirii si nu un apostol al inimii. Iata de ce cazul sau, spre deosebire de cel al Monei Musca, n-ar trebui supus unei judecati publice. Nici macar academice. Antohi nu e un impostor, pentru ca nu ne-a cerut nimic in schimbul aprecierii pe care i-am acordat-o.

Profund amoral, personajul Sorin Antohi e cel mult un studiu de caz pentru o psihologie a succesului bazat exclusiv pe inteligenta. Sorin Antohi e mostra de ratiune de laborator, care functioneaza perfect in orice mediu.

Dincolo de beneficiile culturale pe care ni le-a adus si ni le va aduce in continuare, demisionarul de la CEU ne poate oferi, daca stim sa-l descoperim, un nesperat curs de cameleonism al mintii.