L-am intalnit ultima oara pe Liviu Turcu inainte de alegerile din 2000. Insistase atunci sa ne vedem, desi colaborarea lui la „22” se incheiase. Pe subiectul propus („Securitate, dosare”) nu mai adusese lucruri noi.

In schimb, publicandu-l mai departe, riscam sa pierdem colaborarea la „22” a lui Vladimir Tismaneanu, atacat, virulent, in presa de exil americana, de Liviu Turcu, dupa ce pierduse competitia cu el pentru o catedra universitara.

Am stat de vorba cu Liviu Turcu la Spring Time, in Piata Victoriei. Era preocupat de sustinerea in alegeri a lui Theodor Stolojan, cu implicarea „societatii civile”. Dar eu eram deja blindata fata de astfel de incercari ridicole de a utiliza prin intermediul meu GDS, Alianta Civica etc., in a caror politica nu aveam niciun cuvant de spus.

I-am raspuns ca eu fac jurnalism, nu politica, si nu mi-am mai amintit de aceasta discutie decat atunci cand l-am intalnit, recent, in presa, in plina actiune de „demascare”, pe cat de vocala, pe atat de lipsita de probe, a lui Varujan Vosganian.

Il cunoscusem pe Liviu Turcu cu aproximativ un an inainte, prin 1999, la Washington, in casa unui colaborator al revistei „22”, bun prieten cu Emil Constantinescu, pe care, din cate am inteles, Liviu Turcu nu reusise sa-l convinga sa-i accepte consilierea. Turcu dorea evident sa publice in „22”.

Dar, in ciuda faptului ca „defectase” in 1989 din postul inalt de la DIE si primise azil politic in SUA, eram reticenta fata de el, asa cum sunt fata de toti cei care au lucrat cu Securitatea, temandu-ma si in libertate de capacitatea lor manipulatorie.

Reticenta fata de securisti m-a determinat sa accept singura discutie cu fostul sef al SRI, Virgil Magureanu, doar in prezenta colegilor mei. Iar atunci cand Liviu Turcu a publicat de vreo doua ori in „22” am organizat o intalnire a lui cu colegi din GDS si Alianta Civica, pentru ca ei toti sa cantareasca ceea ce avea de comunicat.

Acum, la „intoarcerea” lui in 2006, in cazul Vosganian, m-am intrebat daca e vorba de un joc politic tot in favoarea lui Stolojan sau doar de o tentativa personala de a-si gasi un loc in viata publica din Romania.

Nu discut acum problema comisarului european, bine sau prost ales in persoana lui Vosganian, ci doar a acuzatiei de colaborare a acestuia cu Securitatea, pe care ulterior a negat-o chiar presedintele tarii.

O negare care, paradoxal, nu mai schimba mult lucrurile. „Ce mai conteaza! Au fost acuzati pe nedrept atatia!”, mi-a spus un editor care nu considera necesar sa revina asupra informatiei acum infirmate.

Am fost surprinsa sa vad ca pana si un analist subtil si lucid pare sa ia drept stire zvonurile despre Vosganian, colportate in volumul de „Memorii” al Monicai Lovinescu, in loc sa i se para ciudat ca a scos cineva din cinci volume de memorii randurile care echivalau o rumoare bucuresteana cu un dosar dat de Magureanu, chiar in momentul cand nedoritul (in parte) Vosganian era propus

drept comisar european. Si chiar si eu, vazand titlurile acuzatoare si reactia intarziata a lui Vosganian, am fost inclinata, in primul moment, sa cred ca sunt adevarate.

Mi-as fi putut aminti propria mea experienta, de acum nici doua luni, cand, aflata intr-o situatie similara, chiar daca de mai mica anvergura, am fost in primul moment atat de indignata incat nici nu am vrut sa raspund acuzatiei nedrepte.

A trebuit sa fac un efort asupra mea ca sa raspund ziaristilor care ma hartuiau ca nu am semnat un angajament, ca nu am facut nicio informare, ca nu am turnat pe nimeni, ca am povestit inca din 1992 episodul incercarii de racolare, ca el se gaseste din 2000 in cartea mea”, „Cele doua Romanii” etc.

Dar de ce in Romania europeana un inocent trebuie sa isi dovedeasca nevinovatia prin proba medievala a rezistentei la tortura, cand s-ar cuveni sa inceteze, macar acum, vanatoarea de capete si fiecare jurnalist sa-si cantareasca vorbele spuse pe sticla sau scrise? De obicei in titluri mari.