Titlul de mai sus este motto-ul primului capitol din “Elogiul moderatiei”, ultima carte a lui Aurelian Craiutu. Este un citat din Thomas Friedman care are o replica la fel de savuroasa in Dilema (Dilema veche), unde Radu Cosasu tine de la inceputul revistei o rubrica numita “Din vieata unui extremist de centru”.

Craiutu este si el un fanatic moderat sau un extremist de centru. Pe linga asta, se contureaza ca cel mai bun teoretician politic roman, iar in prezent preda istoria gindirii politice la Indiana University, Bloomington.

Cartea sa este acel gen de volum pe care, daca as fi bogat, l-as face cadou in masa, politicienilor, ziaristilor, liceenilor si celorlalti cu care impart cetatenia. Ca gest pur egoist: masura profilactica pentru viitorul meu.

Este o carte greu de "povestit". Suficient de serioasa pentru a putea vorbi de un volum academic, dar suficient de bine scrisa si limpede pentru a fi accesibila.

Craiutu face o scurta introducere teoretica, apoi alege citeva exemple de filozofi, intelectuali si politicieni pe care ii incadreaza intr-un concept: moderatia ca mod de gindire a lumii politice si ca mod de actiune pentru a mentine pacea cetatii. Autorul reviziteaza clasici din aceasta perspectiva. Platon este tipic pentru filosoful care vrea sa schimbe radical cetatea:

„devine incapabil sa-si controleze propriile sale pasiuni si inclinatii. Cazind prada dezamagirii, plictiselii sau arogantei, el ajunge sa dispretuiasca in mod profund compromisurile si jumatatile de masura cenusii care caracterizeaza inevitabil lumea dezvrajita a politicii” - pg 30.

Aristotel, in schimb, a criticat solutiile unice si calapodurile universale:

„de aceea conchide Aristotel, orice incercare de a obtine o unitate perfecta este iluzorie si pernicioasa, pentru ca ignora natura umana si tendinta fiecarui om de a-si urma in primul rind propriul interes” - pg. 34

Am putea observa ca acest cuplu Platon - Aristotel inaugureaza un model de radicalitate versus moderatie regasibil apoi in toate epocile si locurile. Marx versus Guizot, Sartre versus Aron, Cioran versus Mihai Sora (maestrul de gindire al lui Craiutu).

Al doilea capitol al cartii se opreste la binecunoscutul Machiavelli si la mai putin amintitii Guicciardini si Gracian. Primul este scos din mizga cinica cu care `machiavelicii` dintotdeauna si pretutindeni il invoca. Desi pozitia lui Craiutu nu e noua, merita un citat:

„sintagma scopul scuza mijloacele nu apare nicaieri in textul Principelui, asa cum (gresit) se crede. In capitolul al XVIII-lea al cartii, Machiavelli afirma doar ca oamenii tind sa judece, in general, mai degraba rezultatul final decit mijloacele folosite, fara a sustine insa ca scopul ar putea justifica vreodata pe deplin mijloacele.

Actiunile si deciziile unui invingator vor fi adesea scuzate de multime (chiar daca nu si intotdeauna pe deplin justificate in ochii ei), pe cind dispretul sau mila multimii va fi mereu soarta celor infrinti” - pg 51

Nimic nu este suprinzator in aceasta parte a cartii, cu exceptia rigorii lui Craiutu si a talentului de a scoate perle si lucruri de citat dintr-un subiect ce pare tern la prima vedere.

Trepat, face trecerea de la teorie la practica. Elogiul lui Montesquieu nu este deloc surprinzator in context. Craiutu vede o legatura directa intre ginditorul francez si „The federalist papers”, colectia de eseuri care au creionat gindirea politica a Constitutiei americane.

In cazul unor Edmund Burke, Alexis de Tocqueville sau Raymond Aron (tratati pe larg), cartea este si un excelent instrument de popularizare pentru cei nefamiliarizati, dar are si interpretari savuroase pentru cei care mai stiu cite ceva despre scrierile celor trei.

Citeva nedreptati istorice

Unde este Craiutu cu totul uimitor e in revalorificarea unor intelectuali-politicieni pe care istoria i-a tratat nedrept. Daca ar scrie despre Halifax (1633 - 1695), presa noastra de azi ar retine ca a fost un politician care a schimbat taberele, un „traseist” in stil mare, care a „tradat” doi regi.

De fapt, spune Craiutu, Halifax a incercat sa tina echilibrul intre cei care doreau o monarhie absoluta si ultra-reformisti. Avind ca unic scop evitarea unui nou razboi civil, a sfirsit prin a fi nepopular in ambele tabere si a murit marginalizat.

Un alt caz este Francois Guizot (1787 - 1874), liberal francez cunoscut in epoca si uitat azi, cu demnitati importante si lider al unei scoli de gindire care dorea un echilibru intre cei care doreau sa intoarca istoria inainte de Revolutia Franceza si radicalii care o dorea schimbata si mai rapid (teza de doctorat la Princeton a lui Craiutu trateaza scoala de gindire a lui Guizot).

Ca si Halifax, si Guizot a sustinut un rege reformist si a promovat reforme importante pe care le credea necesare. In acelasi timp a respins alte reforme cerute de radicali, spunind ca nu este timpul lor. Ca ministru al educatiei, a reformat invatamintul primar. Ulterior, a reorganizat armata.

De frica socialismului, a devenit tot mai conservator si a fost maturat de revolutia de la 1848, iar istoria l-a tinut minte in aceasta postura.

Prin elogiul celor doi moderati contestati in epoca si uitati azi, Craiutu nu confunda insa omul politic moderat cu oportunistii si fripturistii dintotdeauna. Si Guizot si Halifax au fost, pe linga politicieni, si adevarate capacitati intelectuale, dar nu asta ii face deosebiti ca oameni politici, ci capacitatea de a urmari o idee, un bine public.

Amindoi au fost capabili sa inoate impotriva curentului, atunci cind curentul tindea sa o ia intr-o directie periculoasa.

Pina unde putem fi moderati?

Ce lasa Craiutu nespus este modul in care putem aplica aceasta grila altor cazuri istorice mult mai celebre? De pilda, unui Talleyrand, care a tradat un rege (poate chiar doi), o revolutie si un imparat, ii este scuzabil oportunismul extrem prin dorinta de a mentine echilibrul politic? O intrebare-propunere pentru o viitoare editie a cartii: dintre cei care au dansat pe sirma istoriei, care merita salvati si de ce?

Dar poate dilema cea mai importanta cu care ramii citind cartea este: cind NU trebuie sa fii moderat? In fata monstruozitatilor, a unor nedreptati flagrante, atunci cind nu exista, de fapt, cale de mijloc, spune Craiutu (pg. 14). O definitie vaga? Daca ar avea o reteta universala pentru moderatie, nu ar mai fi moderat.

RECOMANDARI

Cititi si

1. “Elogiul libertatii. Studii de filosofie politica” - Prima carte publicata de Aurelian Craiutu, tot la Polirom, in 1998. Nu se mai gaseste pe site-ul editurii, dar sigur e prin zona anticariatelor de la Universitate.

2. Discutia dintre redactia „Dilemei vechi” si Aurelian Craiutu, invitat pe Divanul revistei in urma cu citeva luni.