Cu posibila exceptie a lui Dan Voiculescu, nimeni nu isi ia viata pentru a o continua in alte forme. Sinucigasii sint oameni seriosi. Cind pleaca, pleaca definitiv. Insa Dan Voiculescu e neserios.

Recenta sa sinucidere politica nu are nimic grav. Dimpotriva, ea e un act vesel si iresponsabil, in cu totul altfel decit o cer disparitiile propriu-zise.

Ea are datele comediilor marunte dupa care se dau in vint grandomanii: un partid conservator, plictisitor si inexistent, o popularitate care se plimba cale lunga, intre hotarele prea largi ale unui procent si un aer doctrinar de lider african care colectioneaza diplome, subtiind rezervele de gaze sau de fildes ale tarii.

Sa recapitulam. Dan Voiculescu anunta ca partidul pe care il salarizeaza si il televizeaza se retrage, cu procent cu tot, din Guvern. Lovitura grea. Sistemul politic se clatina seismic, ziarele si televiziunile sint luate cu asalt de analisti voiculescologi. Care e problema? Simplu. De fapt, nimeni nu intelege ce sens are decizia lui Dan Voiculescu.

Ce importanta si ce consecinte poate avea, in definitiv, momentul de rebeliune a nimicului? Caci prima observatie ce trebuie sa intimpine acest non-eveniment e tocmai lipsa de importanta. Pretentia goala. Farsa. Asta in termenii bunului-simt. Insa antipolitica romaneasca s-a constituit dupa alte reguli.

Gestul lui Dan Voiculescu e, din acest punct de vedere, o lectie si un avertisemnt ce trebuie neaparat intelese.

Mai intii, actiunea aparent inexplicabila a conservatorilor e rodul prostiei. Nu e putin lucru. Ingimfarea si ignoranta sint, de multa vreme, argumentele principale ale vietii publice si profesionale romanesti. Clovneria intensa a conservatorilor care isi aroga un nume din care nu inteleg nimic e desavirsirea cristalina a incompetentei cu care am iesit din comunism.

Partidul Conservator e, in preajma si in umbra liderului sau, rezultatul direct si impaunat al acumularilor grozave de prostie cu care am sosit la sfirsitul comunismului. Dan Voiculescu e intruparea visului postcomunist al Securitatii si razbunarea invidioasa prin care pleava comunista tine sa isi rezolve complexele de inferioritate.

Elita de tip Voiculescu nu are obiective politice nationale si nu le poate avea intr-o tara pe care o umfla si o dezumfla, o incalta si o descalta dupa nevoi. Cine s-a imbogatit clandestin, in ciuda societatii si nu o data cu ea, nu are nevoie de lumea din jur si a invatat sa-i dispretuiasca nevoile.

De aici scirba si necugetarea cu care Voiculescu si-a plasat pantomima politica in clipele care premerg admiterea in UE. Europa poate aduce romanilor o speranta in existenta faptelor si a vointei colective. Insa acest punct de vedere ii e strain lui Dan Voiculescu, politicianul de clan care a conchis, demult, ca societatea e ceva care voteaza si pleaca acasa.

Nu e tot. Antipolitica e, totusi, o forma de creatie, mai exact spus de negatie. Ea include un calcul si urmareste un obiectiv. In cazul manevrei lui Voiculescu, singurele elemente care contrazic impresia prima de irational sint referintele inspumate la Traian Basescu si la „partidul totalitar“. Aici are loc unificarea si apare intelesul.

Intonind furibund impotriva „tiranului“, Voiculescu se asaza intr-un cor larg, disciplinat si motivat. Participa: PSD, componenta petro-liberala instrumentata de Dinu Patriciu, si, de pe un taburet recent inaltat, frustrarea trista a fostului presedinte Constantinescu. La un loc: partidul antiprezidential.

Initiata mult inainte de aparitia neconfirmata a partidului prezidential, aceasta alianta e o institutie formidabila. Adversarul ei e Traian Basescu, pur si simplu pentru ca asa se numesc factorul si persoana care limiteaza aspiratia spre control politic absolut a subteranei oligarhice. Dan Voiculescu nu s-a sinucis. Dan Voiculescu incearca sa obtina un viitor lesnicios, fara adversar. O lume in care dumneavoastra urmeaza sa fiti spectatori-platitori.