De pe hubloul avionului se vedeau cinci aeronave care asteptau sa-si ia zborul. Pe aeroportul Fiumicino, se lasa seara. Trec cateva minute pana primim, in sfarsit, acceptul sa aterizam. Ne mai uitam o data pe o foaie scoasa la imprimanta. Avem emotii ca nu vom gasi hotelul. Planuim de un an intreg aceasta vacanta la Roma.
Si ajungem intr-un oras semnalizat perfect. Indicatoare peste tot. Cum iesi din aeroport, urci in tren. Cobori din tren, urci in metrou. Nu ai cum sa te ratacesti.
Nimerim din prima hostelul. E mare si in acelasi timp plin de turisti din sud-americani. Camera fetelor are 14 paturi suprapuse. Cum am intrat am avut un soc. In patul de langa usa, o femeie platinata, trecuta de prima tinerete, dormea complet dezbracata. Camera era goala, aerul, greu de respirat. Dau fuga si ii rog pe cei de la receptie sa ma mute in alta parte, insa nu se poate.
L-am invidiat pe sotul meu. Din cele sapte locuri, cate erau in camera baietilor, doar unul era ocupat.
A doua zi. am lasat balta toate traseele optime si am hotarat sa mergem direct la Colosseum.
”Clostile” de la Colosseum
)+',height='+(446+phbzoomofsy())+',scrollbars=auto,left=200,top=200,resizable=1,toolbar=0,location=0,directories=0,status=0,menubar=0,copyhistory=0' ); if (document.images) newWindow.focus()) |
| Colosseum-ul in lumina soarelui |
| Foto: HotNews.ro |
Sa fi fost 9 de dimineata cand am coborat din autobuz fix langa Colosseum. Prima impresie: de ce o fi atat de mic? Ce simt oare italienii care trec in fiecare zi prin fata lui? Nici nu facem bine doi pasi ca ne si ia in primire un soldat roman corpolent si grizonat. Ne invita sa facem poze cu el in fata Colosseum-ului. M-am simtit ca la Sinaia, unde turistii faceau odinioara poze cu ursul impaiat.
Dam o tura in jurul Colosseumului, ca urma sa se deschida intr-o ora. Hotaram sa intram, chiar daca biletele costau, cu tot cu ghid, 27 de euro. Cine stie cand vom reveni in Roma... Se face ora 10, ne lipim pe piept timbrul dat de la intrare, ca sa stie ghidul ca am platit si ca facem parte din grupul lui.
Cladirea s-a umplut imediat de grupulete, iar ghizii aratau precum clostile cu puii dupa ele. Intr-o jumatate de ora am aflat toata istoria edificiului.
Cand am iesit de la Colosseum am dat intr-o mare de oameni. Viermuiau in jurul edificiului, stateau ciorchine in jurul ghizilor, care fluturau deasupra capului diferite stegulete colorate. Vorbeau toate limbile pamantului. Cum biletul de la Colosseum ne-a dat dreptul sa vedem si Palatinul, o colina acoperita in intregime de palatul imperial, ne-am pierdut restul zilei printre pietre si palmieri.
Roma este intesata de fantani, de unde turistii isi fac provizii de apa. La tot pasul ii vezi cum isi scot sticlutele din rucsac si le umplu. E minunat ca intr-o lume atat de poluata, un oras ca Roma ofera apa de calitate tuturor, fara sa ceara niciun ban.
Si cum am epuizat toate merindele pe care le aveam la noi, iar apa nu tine la nesfarsit de foame, am pornit sa cautam ceva de mancare. Foamea nu ne-a slabit, asa ca am dat o tura prin restaurante. Spre deosebire de Romania, unde dintr-o pizza care costa in jur de 10 euro, mananca trei persoane, la Roma, pizza se vinde la kilogram. Patru felii cat palma ne-au costat in jur de 8 euro. E drept ca nici nu se compara cu cea din tara. E “de la mama ei”.
La inceput ni s-a parut scumpa. Nu ne inchipuiam cu ne-am putea satura cu cate doua patratele de pizza. Asa ca am colindat din bar in bar, doar-doar om gasi pe undeva mai ieftina. Intr-un final am cedat. Am zis ca trebuie sa cumparam fie ce-o fi, ca nu mai mancasem de dimineata si scadea glicemia. Culmea e ca cele doua felii au fost suficiente.
A doau zi i-a venit randul sotului meu sa se planga de colegii de camera. Navalise in hostel o intreaga echipa de fotbal de juniori, care urma sa sustina un meci peste cateva zile. Cinci jucatori, de vreo 15 ani, nimerisera in camera sotului meu si facusera taraboi toata noaptea. Nici eu nu dormisem mai bine.
La mine se cazasera cateva doamne la vreo 50 de ani, care toata noaptea fosnisera cateva pungi de plastic in care tot bagau si scoteau cate ceva.
Pe trepte-n sus spre cupola Catedralei San Pietro
Pentru ca era joi, am pornit-o catre Catedrala San Pietro, de teama sa nu prindem aglomeratia din weekend. De dimineata a fost destul de aerisit. Puteai sa fotografiezi si sa te misti in voie. Stiam ca Papa Ioan Paul al II-lea era ingropat acolo. Iesim noi din bazilica sa cautam mormantul, cand unul dintre paznici ne face semn sa o luam la stanga.
Nimerim in fata unui ghiseu pe care erau afisate niste preturi: bilet cupola - 8 euro mers pe jos, 13, cu liftul. Am ales varianta mai ieftina, ca doar nu ne grabea nimeni. Platim si incepem sa urcam. Dupa minute bune, am ajuns la baza cupolei, am aruncat o privire si am dat sa plecam. Ne-am luat dupa sageti si asa am descoperit niste trepte care urcau. Se mergea numai in sir indian.
Am ajuns direct in varful cupolei si am incercat sa ne facem cu greu loc printre turisti.
La coborare nu stiu cum am ajuns la mormantul papei. Mi-am adus aminte ce mi-a spus o colega: ca e coada la vizitarea mormantului, paznicii nu te lasa sa stai mai mult de cateva secunde si ar fi bine sa ai aparatul de fotografiat pornit. Prin urmare ne-am pregatit sufleteste. Avea dreptate.
La iesire, am nimerit, ca si la Colosseum, intr-o mare de oameni. Daca la catedrala era aglomerat, nu va inchipuiti ce era la Muzeele Vaticanului. Cozi, cozi si iar cozi. Trecuse bine de pranz cand am intrat. Cum nu ne permiteam sa ne luam ghid, dar era si prea plictisitor sa cascam gura atatea ore fara sa stim la ce ne uitam, am ales o solutie de compromis.
Ne-am inchiriat un ghid audio - un aparat de marimea unui telefon mobil, model mai vechi, care iti spunea totul despre salile si exponatele pe care le vedeai, doar tastand numarul pe care le aveau acestea. In total ne-a costat 30 de euro.
Dupa ce ne-am invartit trei ore prin muzeu, am ajuns, in sfarsit, la Capela Sixtina. Era plina. O mare de oameni stateau cu ochii atintiti in tavan, vorbind in soapta. Cand zumzetul crestea, unul dintre cei care asigurau ordinea striga sa se faca liniste. Nimeni nu avea voie sa filmeze sau sa fotografieze. Daca te vedeau, veneau si te trageau de maneca.
Cand a venit timpul sa ne intoarcem acasa am plecat la aeroport cu cateva ore mai devreme. Voiam sa ne asiguram ca nu perdem avionul. Aeroportul Fiumicino avea trei terminale, fata de unu, cat are Otopeniul. Cateva avioane erau gata sa-si ia zborul. Am asteptat sa ne vina si nou randul sa decolam. Cand am ajuns in Bucuresti, seara, pe la 10, in aeroportul nostru erau doar cateva lumini aprinse. Capitala dormea.
