Cunoscut atat printre belgieni, cat si printre romanii din Belgia drept „Printul”, Cantacuzinul care sta intr-un bloc din Bruxelles isi incepe povestea vietii cu varful unui arbore genealogic celebru: „Eu sunt descendent al imparatilor bizantini...”.
Descendentul sarac al unei mari familii
Pensionat de cativa ani si cu un chef de vorba de parca-ar veni sfarsitul lumii poimaine, Matei Cantacuzino reface toata istoria familiei sale cu pricepere de cercetator, pasiunea unui om implicat, date si documente: „Noi ne tragem din Cantacuzinii care s-au stabilit in Tarile Romane prin 1600.
Bunicul dinspre mama e din familia Bellu, baroni care au donat la un moment dat terenul pe care s-a construit cimitirul cu acelasi nume. Bunica dinspre tata a fost fiica printului Bibescu, baiatul domnitorului George Bibescu - cel care i-a dezrobit pe tigani si a cazut la Revolutia din ‘48.
Si printul Bibescu, deci strabunicul meu, care a fost la un moment dat ofiter in armata franceza, s-a casatorit cu Valentine Chimay - dintr-o mare familie nobila europeana...”, povesteste cu vitalitate si viteza de sportiv Matei Cantacuzino, la 69 de ani impliniti.
Pensionar sarac, dar cu o descendenta nobila, tratat cu atentie in revistele din Belgia („Le prince Cantacuzene entoure de Mme Yvette Fulicea et de Mme Mezincescu”, scria revista „Point de Vue” din noiembrie 1990), emigrantul din neamul Cantacuzin nu a primit niciun cent in portofel din asocierea cu familiile regale, si viata nu i s-a usurat deloc din aceast motiv.
„Nici in Romania nu am fost bogat, eu m-am nascut la bloc. Blocul „Spicul”, care e vizavi de primarie, langa Cismigiu, si singura legatura cu viata unei familii nobile e ca am facut Institutul Francez si ca, in copilarie, mergeam la Sinaia in vacanta de vara, la o casa a Bibestilor.
Asta pana in 1947, cand ne-au dat comunistii afara si am ajuns sa stam 15 insi intr-un apartament. N-a fost o viata de boierime pentru ca n-am avut conace cu servitori, masini sau alte lucruri din astea”, arata Matei, care adauga: „In Belgia mi se spune „Printul” deoarece tara e o monarhie, si familia mea este recunoscuta ca fiind una princiara”.
„N-am castele, n-am nici bani”
Despre avantajele purtarii unui nume cu rezonanta intr-o monarhie constitutionala cum este Belgia, Matei Cantacuzino explica pe scurt:
„Aici te recunosc, dar nefiind belgian din nastere ti se spune print in lumea lor si atat. E si un fel de snobism din partea lor, pentru ca n-am castele si bani si atunci exista conti care te trateaza cu un aer de superioritate.
Insa eu am muncit tot timpul, nu m-am bazat pe ei niciodata chiar daca, dupa ce am venit aici, m-au luat cu „print” in sus, „print” in jos, dupa ce in Romania din cauza numelui mi-am luat numai suturi”.
Fuga din Romania a lui Matei Cantacuzino n-a avut ca tinta, de prima data, Belgia. A plecat la Rotterdam pe 7 ianuarie 1972, „scos din tara de printul Bernard care venise la Ceausescu sa vaneze si care a vrut ca sotia mea, Nicoleta Mastero, sa fie harpista in Olanda”.
Cand a plecat, lucra ca proiectant la Bucuresti, iar la Rotterdam spune ca n-a facut mai nimic pentru ca nu stia limba.
Dupa doua luni a plecat la Bruxelles, unde si-a gasit de lucru ca arhitect „pe 20.000 de franci belgieni, suma valabila”. S-a despartit de prima nevasta repede, dupa trei ani, si si-a crescut baiatul, pe Nicolae, locuind cu chirie pana in 1991.
„Au fost ani grei, asa ca lucram la doua birouri de proiectare - dimineata la unul, seara la altul - ca sa strang ceva bani. Voiam sa traiesc din arhitectura, nu din afaceri, asa ca am fost si lider sindical, si asta mi-a ajutat pentru ca nu au putut sa ma dea afara. N-a fost o viata usoara, dar a fost libera.
Te urcai in tren si vedeai Italia sau ce voiai cu putini bani”, povesteste „Printul”, care pana in 1991 n-a revazut Romania.
„Cand ma intorc stau la neamurile mele, pentru ca sunt dintre aceia carora nu le-a dat soarta nici acolo, nici aici, dar totusi n-am murit de foame pentru ca am muncit. De fapt, nici n-a fost timp sa-mi fie dor de tara, ca a trecut vremea luptand pentru existenta aici”, adauga Matei Cantacuzino.
Cat despre Belgia, tara care l-a adoptat, n-are de spus decat: „Petit pays, petit esprit!”.
