In satul meu din Gorj isi facea veacul un batranel caruia noi, copiii, ii spuneam nea Vasilica. Pe ulita se vorbea in soapta: fereste-te de el, ca dai de belea! In jurul lui plutea o confuzie apasatoare, pe care niste tanci nu o puteau patrunde.

Prin colbul ulitei se mai auzea cate-un cuvant care ne facea sa tresarim - Militie, Securitate, te aresteaza -, dar nimeni nu putea duce lamuririle pana la capat.

Si, in fond, nici nu prea ne interesa: noi oricum eram cu gandul la scaldat, la pescuit cu mainile goale ori cu „varsoage” de nuiele, la jungla zavoaielor, la racoarea padurii patriarhale.

De nea Vasilica nu scapam insa nici in evadarile noastre dincolo de granitele satului: ne urmarea ca o stafie si cand sterpeleam porumbi laptosi din tarlaua CAP ca sa-i coacem in spuza pe malul apei, si cand coboram de pe deal cu rucsacul plin de fructe, struguri sau ciuperci.

Cu pandarul ori cu padurarul ne mai intelegeam - in fond, luam de pe pamanturile pe care bunicii se incapatanau sa spuna ca-s ale lor, nu ale „hotilor de la CAP” -, dar cand il vedeam pe nea Vasilica inghetam: am dat de dracu’!

Vremea a trecut, noi - tancii - am mai crescut, iar nea Vasilica s-a stafidit de tot in vesnica lui vanatoare de „banditi”. Si a venit Revolutia. Cateva zile n-a fost vazut la fata. O fi bolnav!?, se auzeau susoteli pe ulita. Dar, nu: a reaparut in trocul carutei, tinand calul de haturi. In cateva zile imbatranise cat in zece ani.

Tinea capul jos - de frica?, de rusine? -, evitand intersectari neplacute. Privirea lui vicleana, cu care te electrocuta din spatele ochelarilor cu rama subtire, se topise in spaimele schimbarii. Se plimba cu caruta de colo-colo, bucuros ca-ti poate scurta drumul la padure sau la moara.

Singura lui menire parea sa fie aceea de a incerca sa-si spele pacatele unei vieti intunecate. Batranul securist, vajnic vanator de „dusmani ai poporului”, devenise subit un om de treaba. Si asa a ramas pana la moarte: binevoitor, indatoritor, macinat de remuscari.

In satul numit Romania salasluieste un personaj - Adrian Paunescu - care pana la un punct a fost un fel de nea Vasilica. A inaltat ode cosmice prea-iubitilor Nicolae si Elena. Ne-a pacalit, la televizor, ca „Antena ne apartine”.

A batut tara-n lung si-n lat cu cenaclul proslavirii marelui barbat si a femeii legendare. A trecut peste tot ca un vataf, bucuros sa stranga tribut de tot felul: bauturi, femei, bani, alaindeloane, branzeturi, berbeci la protap, porci cu maru’-n gura.

A inhatat chiar si animale in viu, fara sa zica bogdaproste. Magistrala a ramas povestea cu capra urcata-n autocarul cu artisti: dupa o vreme si-a facut bietul animal treburile firesti, iar poetii si rapsozii au urmarit dansul cacarezelor spre spatele autocarului, cand soseaua urca frumoasele coline ale Moldovei, ori spre sofer, la coborare.

Si peste bardul cu pricina a trecut o Revolutie. Dar degeaba! N-a simtit, precum nea Vasilica, nevoia de a se retrage. Sau de a se pocai. A continuat sa slujeasca aceleasi cauze strambe. Ultima data, zilele trecute, ca sef de comisie in parlament. A impartit timpii de antena ca un vataf necinstit. Ne-a demonstrat ca, si in 2007, Antena le apartine.

Nu doar nea Vasilica s-ar rusina de asa fapte, ci chiar si capra din autocar!