Imi pare sincer rau ca am spus ca noua lege ANI merita o presa mai buna. Poate ca e un pas inainte fata de ce iesise de la Camera, dar fata de proiectul initial este unul in urma. Mult in urma.

Pe langa diferenta remarcata in completarea din articolul trecut (faptul ca nu se mai santioneaza averea nejustificata), constat acum si alte diferente intre cele doua proiecte, diferente de care se face vinovat proiectul adoptat saptamana trecuta.

Prima diferenta este de fapt o corectare la articolul precedent. Asa cum ma avertizeaza Matei, am gresit interpretarea legii in ce priveste diferenta vadita. Am crezut ca cei 20.000 de euro sunt limita inferioara, daca diferenta dintre averea dobandita si venituri trece de aceasta suma atunci se verifica indiferent ce procent este din averea totala.

In realitate e exact invers, cei 20.000 de euro sunt limita superioara, daca diferenta scade sub aceasta suma atunci nu se verifica; la fel cum nu se verifica daca diferenta e sub 10% din avere. Ceea ce face ca procentul acesta sa devina ridicol de mare. In cuvintele senatorului Eckstein,

[O “belea”] e de miercuri: s-a introdus o prevedere neconstitutionala si imorala. Pana acum diferenta dintre veniturile realizate si bunurile agonisite era exprimata printr-o cifra: 10.000 de euro; si s-a gasit un senator, spre uimirea mea social-democrat, care a propus ca diferenta sa fie un procent, s-a ajuns la 10 la suta.

Asta inseamna ca, daca eu sunt slujbas sau demnitar si agonisesc 100.000 de euro, din care 10.001 euro nu sunt justificati, atunci sunt cercetat, se confisca ce nu am putut justifica. Dar colegul meu Verestoy sau Copos, ultramilionar, cu o avere de 100 de milioane de euro, pot dobandi nejustificat, nu zic sa fure, 10 milioane de euro.

Daca vi se pare corect, mie nu mi se pare, contravine principiului egalitatii dintre cetateni si al nediscriminarii. Prin aceasta prevedere, pe cei maruntei i-am lasat bine merci sub obrocul ANI, iar pe cei mari i-am facut fericiti. Aveti limita de 10 milioane, puteti agonisi linistiti!

Si asta nu e totul. In legea veche oricine putea depune sesizare la Agentie, apoi urma o verificare prin care inspectorul sa constate daca exista, citez, date sau indicii ca exista avere care nu poate fi justificata. Abia dupa aceasta verificare incepea, daca era cazul, si cercetarea propriu-zisa a averii.

Prevederea a fost acuzata pe motiv ca ar putea duce la o vanatoare de vrajitoare, chit ca exista pasul verificarii, si, pe langa asta, cei care spuneau minciuni in sesizare riscau sa fie pedepsiti penal.

In noua forma sesizarea e facuta dupa cu totul alte conditii. Sesizarea, citez din lege art.3 alin (3), trebuie sa indice dovezile si informatiile pe care se intemeiaza, precum si sursele de unde acestea pot fi solicitate. Caracterul aberant al acestei prevederi este fatis.

I se cere practic celui care sesizeaza sa faca toata treaba pe care ar fi trebuit sa o faca Agentia, fara sa i se ofere nici un fel de mijloc legal pentru asa ceva! Si, ca sa completeze aceasta aberatie, inspectorii agentiei, cei care au posibilitatea oferita de lege sa obtina aceste dovezi, sunt legati de maini si de picioare intr-o astfel de situatie.

Legea spune, un aliniat mai incolo, ca fara aceste dovezi sau surse de informatie o sesizare trebuie ignorata, trebuie clasata de reprezentantul Agentiei.

Cu alte cuvinte, oricat de credibile i-ar parea inspectorului de integritate indiciile sau informatiile pe care i le prezinta cel care sesizeaza, daca acesta nu aduce dovezi sau nu indica de unde s-ar putea obtine, atunci inspectorul nu are voie sa le descopere singur.

In fine, mai exita in vechea lege un articol care ar fi putut corecta cat de cat aceasta situatie. Era acolo un articol dedicat avertizorilor in interes public care ar putea sesiza agentia. Acestia sunt subordonatii celor cercetati, oamenii cei mai in masura sa constate si sa poata demonstra ca sefii lor politici isi baga mainile in banul public, sau se afla in conflict de interese.

Ceea ce le oferea proiectul vechi al legii acestor oameni era, evident, confidentialitatea. Puteau sa sesizeze Agentia fara sa le fie facuta publica identitatea si sa riste astfel sa sanctionati pentru sesizarea facuta. Legea nu uita posibilitatea de abuz, daca sesizarea era facuta cu rea credinta atunci nu mai era acoperita de confidentialitate.

In legea noua articolul dedicat avertizorilor in interes public a disparut; ceea ce va face, fara doar si poate, sa dispara si sesizarile intemeiate pe care acestia le-ar fi facut.

Comenteaza pe blogul lui Doc