Dincolo de tacerea liderilor politici asupra adevaratelor lor intentii, mai semnificativa decat declaratiile deja previzibile, ghicim in transparenta o lupta pe viata si pe moarte pentru viitorul guvern. Jurnalistii isi pregatesc armele pentru dezbaterile din parlament, desi acolo se joaca doar finalul piesei mult mai interesante care se consuma in culise.

Pana la urma insa totul nu este decat lupta primitiva pentru putere. Chiar daca isi vor putea clama din nou importanta, parlamentarii nu se vor acoperi de glorie cu prilejul asteptatelor dezbateri si, putem anticipa, se vor plange din nou ca nu sunt respectati suficient.

Acesta este laitmotivul lor de cand populatia voteaza impotriva deciziilor lor si sondajele ii situeaza pe locuri codase in topurile increderii si respectului.

Interesant este ca niciunul nu incearca sa identifice cauzele acestei lipse de prestigiu periculoase pentru democratia romaneasca.

De vina nu sunt niciodata ei, care nu vin la serviciu sau, atunci cand vin, citesc ziarul, dorm, vorbesc la telefon, voteaza de doua ori sau isi uita nepoatele cu degetele pe dispozitivul de vot; de vina e presa pentru ca-i filmeaza atunci cand se comporta sub demnitatea functiei pe care o detin.

De vina nu este, in ochii lor, nici faptul ca, in circumscriptii, multi sunt perceputi ca oameni de afaceri imbogatiti prin influenta politica mai mult decat prin pricepere si munca. De vina, evident, este tot presa care relateaza despre abuzurile si ilegalitatile comise.

Mai exista insa un element care face ca oamenii politici romani sa nu se bucure de prestigiu in ochii electoratului: lipsa de cultura. Ea se adauga firesc, de altfel, lipsei de educatie care genereaza schimburile de replici acide si vulgare care polueaza viata politica.

La prima vedere mi se poate reprosa ca bat campii: ce conteaza cultura in Romania? Cum poate masa de alegatori sa aprecieze cultura sau incultura omului politic? Ei bine, nu numai ca poate, ci o si face.

Oricat ar parea de ciudat, oamenii de rand nu vor sa fie reprezentati in parlament si in afara tarii de persoane care sunt asemenea lor, ci de oameni care au facut efortul sa fie mai bine pregatiti si-si pun aceasta pregatire in slujba celor multi.

Cultura impune fara ostentatie, inspira respect prin tinuta, prin eleganta si concizia discursului, prin modul in care faciliteaza intelegerea marilor probleme care preocupa societatea romaneasca. Iar aceste probleme, ca si marile idei politice, lipsesc din dezbaterea publica actuala.

Nu este suficient sa proclami toata ziua ca parlamentul este institutia fundamentala a democratiei, trebuie sa stii tu insuti ce inseamna acest lucru. Iar daca n-ai citit destul, nu prea stii. Pentru ca nu au nimic de castigat ascultandu-i pe politicieni, oamenii se indeparteaza de politica, iar tinerii de calitate ii intorc spatele.

Ce modele ar putea ei gasi printre politicienii romani? Ce ar avea de invatat din discursurile acestora? Pe vremea lui Ceausescu se identificasera, mai in gluma, mai in serios, vreo 800 de cuvinte care alcatuiau fondul lexical principal al discursului politic. Nu cred ca acum sunt mai multe, chiar daca nu sunt aceleasi. Ca sa nu mai vorbim de stangaciile de exprimare si siluirea gramaticii.

In epoca romantica, imediat dupa decembrie 1989, cand unii intelectuali intrasera in politica, aparusera semne de innobilare a domeniului. Puteai, de pilda, sa-l auzi in parlament pe Nicolae Manolescu. Astazi insa intelectualii de substanta s-au retras din acest schimb previzibil de injuraturi.

Intr-un interviu acordat cu prilejul implinirii varstei de 98 de ani, acest aristocrat al spiritului care este Barbu Brezianu declara cu tristete: „Ma supara mitocania din toate sectoarele: in presa, in civic, in opozitie... In vechea traditie romaneasca exista o balanta minunata intre intelectualitate si politicieni...

Interpretii de astazi ai politicii nu mi se par a fi la inaltimea culturii romanesti autentice. Mai sunt trepte de urcat”.

Cu regretul ca aceasta ascensiune intelectuala se petrece intr-un ritm prea domol, Barbu Brezianu spune ca si-ar dori „sa fie cineva care sa-i cravaseze”, ca sa-i determine sa se miste mai repede. Sa-i cravaseze, maestre, cat se poate, dar mai intai sa le explice termenul.