Nu cred ca pe parcursul ultimilor saptesprezece ani s-a mai intamplat vreodata ca un alt ministru sa fi candidat cu mai mult aplomb, dupa numai trei luni de ministeriat, la titlul suprem de ”Bula” al scenei politice, asa cum o face cu o neostoita daruire actualul ministru al Justitiei.

”Performantele” lui Tudor Chiuariu au depasit, din prima clipa, orice imaginatie si continua sa se succeda intr-o sarabanda ce pare fara de sfarsit.

Ziarele ii dedica pagini intregi; posturile de televiziune jubileaza si inmagazineaza materie prima pentru talk-show-urile urmatorilor cativa ani; bancurile care circula deja pe seama lui pot fi adunate intr-un volum gros cam cat cartea de telefon.

Intr-un mod mai discret sau, cel mai adesea, cu tonul cel mai ritos opinia comuna in toate comentariile care ii sunt dedicate sustine ideea ca tanarul adus de la Iasi pentru a recupera de urgenta ministerul configurat de Monica Macovei nu sufera de un coeficient prea ridicat de inteligenta, ba din contra ar fi o proba dintre cele mai expresive ale adevarului sustinut de o anumita scoala de

gandire darwinista, conform careia ”primele creiere care se trezesc la viata sunt cele mai simple”. Personal, nu am avut placerea sa-l cunosc pe dl.

Tudor Chiuariu, dar am motive sa ma indoiesc ca un diagnostic pus exclusiv pe seama unui IQ mai scazut ar fi calea cea mai adecvata pentru a ne apropia si a intelege un personaj in fata caruia o lume intreaga se simte pe cat de revoltata, pe atat de descumpanita.

Si asta pentru simplu motiv ca imi este imposibil sa ma gandesc la cei care l-au pus in fruntea Justitiei si, in pofida a tot ce se intampla acolo, il pastreaza in functie ca la niste admirabili samariteni. Rezistenta la rupere a lui Tudor Chiuariu in fata valului de critici neiertatoare si de huiduieli tot mai vehemente nu rezida nici in relatiile de vasalitate cu casa dlui.

Relu Fenechiu, patronul lui politic, si nici in improbabila milostivenie practicata de sufletul pios al dlui. Calin Popescu Tariceanu.

Un om care, dupa orice judecata sanatoasa, aduce deservicii atat de grave partidului din care face parte nu poate ramane nerejetat instantaneu decat daca evaluarea lui si meritele care decurg din ea sunt facute dupa o grila de taina, accesibila numai catorva initiati.

In conditii normale, in orice partid care se respecta, singurul criteriu dupa care se puncteaza activitatea unui demnitar tine de felul in care acesta isi aduce aportul la onorarea angajamentele asumate in fata cetatenilor, a electoratului.

E limpede ca, in cazul ministrului Justitiei si, in speta, a PNL datoriile nu numai ca nu se raporteaza la asteptarile, perfect legitime, ale omului de pe strada, dar chiar le ignora mergand pana la sfidare. Ceea ce practica el cu o consecventa demna de o cauza mai buna, din ziua in care a fost instalat, exprima o abordare cu totul inedita a felului de a face politica.

Sigur, este de domeniul evidentei ca, din interese ce nu comporta nici o dificultate pentru a fi identificate, DNA este o institutie ce trebuie de urgenta decalibrata, ca procurorul care instrumenteaza dosarele cele mai fierbinti ale coruptiei trebuie aruncat cu un sut in fund in strada, ca ruptura de ”viziunea Macovei” trebuie implementata cat mai adanc in mintea oricui mai vrea sa

ramana in sistem. Dar pentru a reusi toate astea, PNL avea nevoie de un om dispus sa-si asume un contract ce tine, indeobeste, de domeniul de activitate al killerilor profesionisti. Tudor Chiuariu se dovedeste a fi unul dintre ei. A stiut precis ce i se cere sa faca, in clipa in care i s-a oferit Ministerul Justitiei, si a acceptat fara sa stea o clipa pe ganduri.

Nu a fost o discutie, o negociere la nivelul larg al partidului, a fost suficient, asa cum se procedeaza in astfel de cazuri, un dialog aproape monosilabic, intre cei cativa oameni care conduc astazi ”partidul Bratenilor”.

A spune despre un asemenea om ca este ”tembel” sau ”sarac cu duhul” si a-ti explica miscarile lui prin lipsa de profesionalism inseamna a nu-i recunoaste identitatea si, de aici, pericolul grav pe care il reprezinta.

In ceea ce ma priveste, il percep pe Tudor Chiuariu ca pe unul dintre exemplare cele mai reusite ale noului ”Om Nou”, prezent astazi intr-un numar deja semnificativ in viata politica romaneasca. Aparitia lor nu tine de generatia spontanee, nu au venit de pe alta planeta, au crescut sub ochii nostri, incapabili sa ne imaginam specia de mutanti ce o reprezinta.

Au preluat tot ce-i mai rau in ”seniorii” pe langa care au crescut si si-au facut ucenicia si i-au depasit din momentul in care s-au dovedit eliberati de orice urma de norma, moralitate, rusine. Noua, eternilor candizi, ni se pare ca un Tudor Chiuariu a depasit orice limita.

O analiza comparativa atenta intre performantele unui Bogdan Olteanu si junele moldovean ar evidentia imediat similitudini ce nu tin sub nici un motiv de pura intamplare, ci exprima fara urme de echivoc un mod de a face politica, in care absolut orice este permis pentru a-ti atinge scopul urmarit. Un scop ce tine prin excelenta de interesele personale.

In aceasta ”filozofie” care le dicteaza fiecare gest, fiecare decizie rezida nocivitatea maxima a tuturor chiuariilor si de aici stringenta masurilor ferme care sa duca la eradicarea lor. Intr-un sistem democrat, aceste masuri nu inseamna altceva decat Reforma clasei politice.