Emilian Isaila: "Fata cu care venisem era bruneta si avea parul dat cu zahar, ca sa-i stea ridicat si tepos".
Era imbracata in blugi, incaltata in tenisi chinezesti de culoare albastra.
Avea o geaca de blugi jerpelita pe care o schimba cu fratele ei, o sambata unul, o sambata celalalt. Pe ea avea o cruce din ace de siguranta si spunea ca e punkista. Incercasem si eu sa tin pasul si ii luasem lui taica-miu o camasa in carouri pe care o purtam descheiata si legata deasupra taliei.
Imi pusesem un tricou negru pe dedesubt, iar cu blugi si incaltat in bocanci paream un fel de rocker alungat de acasa. In buzunarul de la piept al camasii aveam doua bilete la „Poezia Muzicii Tinere”. Era anul 1984, iar spectacolul, prescurtat PMT, era deja o institutie printre adolescenti. Acolo
l-am vazut pentru prima data pe Pittis. Si am fost impresionat, mai impresionat decat coafura de zahar a prietenei mele. Era aproape imposibil sa faci rost de un bilet la PMT.
Tin minte ca fusesem norocos pentru ca in clasa aveam un coleg a carui mama cunostea o casiera de la Bulandra. Ce am descoperit atunci, la spectacolul lui, a fost faptul ca exista si alta lume in afara celei in care Ceausescu incerca sa ne duca.
Din cauza lui Pittis am avut probleme cu tunsul, si dupa ce am terminat liceul mi-am lasat plete. Pittis a fost argumentul generatiei tinere din anii ‘80 in lupta cu parintii si profesorii.
Nu mai tin minte mare lucru din spectacol, decat faptul ca vreme de mai bine de doua ore am fost hipnotizat de un om care ne spunea versuri pe muzica si noi stateam in sufletul lui ascultand si aplaudand.
Dupa PMT l-am urmarit pe Pittis in toate spectacolele de la Bulandra, de la Hamlet”, pana la „Cainele Gradinarului”. Intotdeauna, in sala din Gradina Icoanei gaseai un tip care facea lucruri pe care tu, un biet utecist, doar le visai. Intotdeauna m-am gandit la el ca la un tip fericit.
Un intreg sistem politic a vrut sa-l tunda pe Pittis. Sincer, habar n-am cum a scapat. A platit un pret atat de piperat pentru parul lui incat ma intreb daca un pusti din ziua de azi ar intelege ca un om si-a sacrificat viata pentru o coafura.
A ramas un hippy intreaga lui viata. Chiar si atunci cand alte curente au venit peste el si l-au aruncat in desuetudine. Sincer, ma asteptam ca, dupa ‘89, Pittis sa se tunda, sa-si schimbe lookul.
Asteptam momentul in care o sa apara si o sa zica: „Gata, am protestat destul. Vremurile grele au trecut. Iata, sunt un artist al momentului. Ma tund ca Brad Pitt”. Dar el, nu. Si-a purtat coama incaruntita ca pe o povara, ca pe o marturie a razboiului pe care l-a castigat.
Cine ar putea intelege astazi un om care fumeaza Carpati? Si sunt convins ca Pittis, inainte de a pleca pe lumea cealalta, si-a aprins o tigara si a tras un fum dintr-un Carpati de „Sfantu Gheorghe”.
Ieri s-a stins din viata ultimul hippy al Romaniei si odata cu el, in sfarsit, am realizat ca fata cu zahar prin par nu se va mai intoarce niciodata.
