Atins accidental in public, subiectul este scrutat de la distanta sigura a „ideilor primite de-a gata” si tratat cu manusi de sudura. Mai bine se tace.

Mai bine ne ignoram reciproc ca doi fosti soti care, locuind in acelasi apartament, au grija sa nu se intalneasca niciodata in bucatarie. Dintr-o extrema a nationalismului comunist am cazut in cealalta.

Multi vor spune ca aceasta este normalitatea, ca, din moment ce revendicarile identitare ce tin de utilizarea limbii materne au fost satisfacute, dosarul s-a inchis.

E adevarat, Traian Basescu a descoperit roata, dar cel putin n-a descris-o ca pe o senila de tanc, cum fac cei mai multi. A vorbit firesc despre problemele de zi cu zi ale maghiarilor, despre saracie, drumuri proaste, absenta investitiilor, dificultatile de invatare a limbii romane.

Seful statului a expus problemele de pe pozitiile pluralismului ce implica toleranta, interactiune, integrare, caruia i se opune nationalismul, roman sau maghiar, nascator de asimilare sau de segregare.

De aceea ma intreb ce i-a deranjat mai tare pe liderii UDMR la discursul lui Traian Basescu. S-au dezobisnuit ca altcineva, un politician roman, sa comenteze natural si in public chestiuni specifice a caror exclusivitate si-au asumat-o sau pentru ca s-au simtit direct atacati?

Decorticand discursul prezidential ajungem si la un sambure amar: mesajul ca politicienii maghiari nu mai reprezinta interesele oamenilor, ci doar pe cele personale, de putere.

In aceasta asertiune exista un adevar, probat de dominatia politica a UDMR in maghiarime si de afacerile suspectate de coruptie ale unor lideri unionali.

Dar insamantarea ideii ca politicienii maghiari nu mai sunt utili comunitatii este o operatiune periculoasa in conditiile in care partidele romanesti nu se incumeta sa deschida sincer subiectul si cu atat mai putin sa formuleze o oferta specifica.

Daca Traian Basescu incearca doar sa submineze credibilitatea UDMR in fata maghiarilor pentru a arata unui partener tradator ca a gresit, comite o eroare. Poate ca UDMR a ratacit de mult drumul cel bun, dar solutia nu este adancirea fisurii dintre maghiari si politicienii lor.

Traian Basescu a spus ca pentru maghiari importanta este reprezentarea la nivel local. Importanta, dar nu suficienta: prezenta UDMR in parlament si in guvern, in treburile tarii, a fost si este un mijloc pentru atingerea unor scopuri identitare si implicit o supapa pentru nationalism.

De aceea politicienii romani si maghiari ar trebui sa fie interesati deopotriva in mentinerea dialogului politic intre majoritate si minoritate.

Actorii implicati, Traian Basescu, UDMR sau UCM, se gandesc poate prea putin la riscurile unui esec al reprezentantilor maghiarimii, oricare vor fi acestia, la alegerile parlamentare.

Ramasa fara instrumente politice democratice, comunitatea poate alege calea migratiei sau permite cresterea unor miscari radical nationaliste. Acest potential, de depopulare a Transilvaniei sau de extremism, nu poate fi trecut cu vederea in lupta orgoliilor.