Retrasa de citiva ani din viata literara, in apartamentul sau de la Paris, doamna Monica Lovinescu ne-a acordat un interviu dupa recenta aparitie a romanului sau „Cuvantul din cuvinte“, care a aparut la Editura Humanitas.
Cum vi se pare sa debutati in literatura cu o carte scrisa in urma cu 50 de ani? Ce mai inseamna azi acest debut?
O recuperare a ceea ce ar fi putut sa fie sau - ca sa vorbim in termenii lui Noica - a ceea ce n-a fost sa fie.
Ce ar fi fost pentru destinul Monicai Lovinescu aparitia acestui roman la data cind a fost scris, in 1955?
Aparitia lui in Franta mi-ar fi schimbat, neindoielnic, destinul. Scrierea lui a fost un mod de a-mi deschide viata intr-o directie pentru care existau premise. In limba franceza simteam o libertate mai mare decit in limba romana. Invatasem franceza in acelasi timp cu romana.
Daca as fi reusit, daca manuscrisul ar fi fost acceptat la Deno?l (a fost respins ca „prea modernist“), publicarea lui ar fi insemnat un fel de adio adresat limbii romane. De ce? Pentru ca nu se poate scrie in acelasi timp in doua limbi. Aparitia manuscrisului in Franta mi-ar fi schimbat, asadar, destinul.
Ar fi trebuit sa fac literatura degajata dupa moda pariziana, sa ma bransez la viata culturala mondena, sa frecventez saloane, sa public la doi, trei ani un nou roman. Pe scurt, ar fi trebuit sa-mi reorientez atentia, interesul etc. Pentru ca tot ce faceam atunci era angajat, vazut prin ochii lui „ce foloseste Romaniei?“. Asta s-ar fi terminat.
Dar cum s-a nascut cartea asta in dumneavoastra?
A fost un dicteu automat. Venea prima fraza si nu o cunosteam pe a doua. Eram pur si simplu „inspirata“. Pesemne ca nici nu stiam ce fac. Mai mult ca sigur ca eram saturata de vestile din Romania, care s-au tasat in mine pentru a izbucni in final in forma asta. Nu eram constienta ca scriu o parabola a lumii comuniste.
Revin la problema inspiratiei. Cred ca a fost esentiala, in sensul ca am scris totul in nestire, pina cind subiectul s-a epuizat prin el insusi. Si trebuie sa spun ca ma simteam bine in postura de prozator. Imi placea ca totul mergea de la sine, exact invers decit se intimpla in celalalt domeniu, al criticii.
Acolo trebuia citita intii o carte si trebuia, deopotriva, sa am de la inceput in minte intregul articol ce urma sa fie scris. Alegind calea prozei in limba franceza as fi renuntat si la limba si la domeniul criticii si la Romania. Era vorba, de fapt, de o alegere clara: ori mondenitatea culturii franceze, ori angajarea in destinul istoric al tarii mele.
de Cristian Teodorescu, Gabriel Liiceanu
