ANALIZĂ

Alegeri SUA 2020. Cum s-a descurcat Donald Trump cu 5 dosare-cheie din Orientul Mijlociu

de Cătălin Gomboș     HotNews.ro
Sâmbătă, 17 octombrie 2020, 9:00 Actualitate | Alegeri SUA 2020


Vehicul militar SUA în Rumaylan, zona kurdă a Siriei
Foto: Delil SOULEIMAN/ AFP/ Profimedia Images
​În cei patru ani de mandat, Trump și-a îndeplinit doar parțial obiectivele din Orientul Mijlociu, însă dincolo de acest lucru perioada a fost marcată de momente importante – bombardarea Siriei, uciderea liderului Statului Islamic, Abu Bakr al Baghdadi și a comandantului Forței Quds a Gărzilor Revoluționare iraniene, Qassem Soleimani, medierea păcii între Israel și Emiratele Arabe Unite și altele.

În perspectiva alegerilor din SUA, din 3 noiembrie 2020, Hotnews va publica o serie de interviuri și articole despre relațiile din ultimii ani dintre SUA și România, importanța alegerilor din Statele Unite, sistemul de vot american și alte teme de interes.

Aproape jumătate dintre obiectivele de politică externă enunțate de Donald Trump în timpul campaniei electorale din 2016 priveau Orientul Mijlociu: mutarea ambasadei americane din Israel la Ierusalim și recunoașterea coloniilor israeliene din Cisiordania, renegocierea acordului nuclear cu Iranul, înfrângerea Statului Islamic și o schimbare a situației din Siria, inclusiv printr-o eventuală cooperare cu regimul Assad sau/și cu Rusia în lupta împotriva jihadiștilor.

Prima vizită oficială a lui Donald Trump a fost – contrar tradiției instituite de alți președinți care au preferat Mexicul sau Canada – în Orientul Mijlociu, în capitala Arabiei Saudite, Riad, unde a fost primit cu un fast demn de un monarh. În cei patru ani care au trecut de atunci, Trump și-a îndeplinit doar parțial obiectivele, însă dincolo de acest lucru perioada a fost marcată de momente spectaculoase – bombardarea Siriei, uciderea liderului Statului Islamic, Abu Bakr al Baghdadi și a comandantului Forței Quds a Gărzilor Revoluționare iraniene, Qassem Soleimani– de retrageri și cedări de neînțeles, dar și de succese considerate istorice, ca medierea păcii între Israel și Emiratele Arabe Unite.

Dar să le luăm într-o ordine aproximativ cronologică.

Înfrângerea califatului și uciderea califului



Abu Bakr al-Baghdadi. FOTO via Twitter

Când Donald Trump a preluat președinția, în ianuarie 2017, Statul Islamic trecuse de ceva timp de perioada sa de apogeu și era presat din toate direcțiile. Statele Unite se implicaseră în războiul împotriva grupării, mai întâi în Irak, apoi în Siria, încă din a doua parte a anului 2014. Americanii deciseseră să intervină, cu aviație și un număr limitat de militari în teren, în special din forțele speciale, după campania-fulger în urma căreia jihadiștii cuceriseră (printre altele) Mosulul și proclamaseră califatul – o organizație statală cu pretenția de a încorpora toate teritoriile musulmane – iar liderul lor, Abu Bakr al-Baghdadi, se proclamase calif.

Doi ani și jumătate mai târziu, în Irak extremiștii pierduseră marile orașe din provincia Al Anbar, Fallujah și Ramadi, și era în plină desfășurare bătălia pentru Mosul, cel mai mare oraș pe care l-au controlat vreodată. În Siria, milițiile kurde YPG, întărite de luptători arabi și sprijinite de aviația de război americană, începuseră deja de trei luni marea operațiune care avea să ducă, în cele din urmă, la capturarea capitalei Statului Islamic, Raqqa. Totul era, așadar, pus în mișcare. De mult timp.

Dar, este adevărat, Mosulul a căzut în timpul administrației Trump, la fel și Raqqa, iar Statul Islamic a fost până la urmă spulberat, rămânând fără teritorii, cu câteva celule underground care se limitează la atacuri de gherilă. Marea lovitură a dat-o Trump în octombrie 2019, când a anunțat moartea lui Abu Bakr al-Baghdadi, într-o operațiune a armatei americane. În ochii administrației, evenimentul avea cel puțin același impact pe care îl avusese și uciderea lui Osama bin Laden, în timpul președinției Obama.

Politica din Siria: între fermitate și slăbiciune



Vehicul militar american în Rumaylan, partea kurdă a Siriei. FOTO: Delil SOULEIMAN/ AFP/ Profimedia Images

Invadarea Irakului, în 2003, pentru a elimina un arsenal de arme de distrugere în masă pe care s-a dovedit că țara nici măcar nu le mai avea, le-a dat emoții multor state din regiune, care și-au dat seama că în unele chestiuni nu era de glumit cu americanii. Un efect aproape imediat a fost că până la sfârșitul anului Gaddafi – cândva unul dintre cei mai implacabili adversari ai Statelor Unite – renunța voluntar la propriile sale programe de arme de distrugere în masă.

După numai zece ani, însă, americanii și-au dinamitat singuri această imagine. Obama avertizase regimul de la Damasc că folosirea armelor chimice împotriva propriei populații reprezintă o linie roșie. Pe 21 august, 2013, regimul Assad a ucis aproximativ 1500 de persoane – o treime dintre acestea erau copii – într-un atac chimic.

Americanii n-au făcut nimic, iar din acel moment a fost destul de clar pentru toată lumea că nu vor interveni vreodată împotriva regimului Assad care, mai întâi cu ajutorul Iranului, apoi cu cel al Rusiei, a reușit să întoarcă războiul civil în favoarea sa.

Citește și: Alegeri SUA 2020. Românii ar trebui să țină cu Joe Biden sau cu Donald Trump?

Trump a vrut să se arate mai ferm decât Obama, iar în aprilie 2017 Statele Unite au bombardat o bază siriană ca răspuns la un nou atac guvernamental cu arme chimice. A fost doar un răspuns limitat, iar un an mai târziu sirienii au recidivat, folosind din nou arme chimice. Trump a ordonat din nou bombardarea unor obiective guvernamentale siriene, dar de data aceasta americanilor li s-au alăturat și britanicii și francezii.

Ca și în anul precedent, represaliile americane au fost limitate și nu au afectat cu nimic desfășurarea războiului: forțele guvernamentale siriene, sprijinite de Rusia, Iran și milițiile șiite coordonate de acesta, au continuat să facă progrese împotriva rebelilor, care au sfârșit prin a fi împinși într-un colț din nordul Siriei.

Un alt incident semnificativ a avut loc în februarie 2018, când forțe guvernamentale siriene și mercenari ruși au atacat un avanpost american în estul Siriei. Sute de atacatori – inclusiv un număr semnificativ de ruși – au fost uciși în bătălia care a durat câteva ore. Americanii nu au suferit nicio pierdere.

Această aparentă fermitate a Washingtonului a contrastat cu mesajele tot mai insistente ale lui Trump privind o retragere a forțelor americane din Siria; acestea se aflau în teritoriile pe care milițiile kurde, YPG, le smulseseră Statului Islamic; prin prezența lor, americanii îi protejau pe kurzi atât de Turcia, cât și de forțele guvernamentale siriene.

Intenția lui Trump a întâmpinat o opoziție puternică inclusiv în interiorul propriei administrații și a dus, în decembrie 2018, la demisia secretarului apărării, James Mattis, unul dintre cei mai respectați și mai credibili oficiali de rang înalt de la Washington. La mai puțin de un an după acea demisie, Statele Unite au dat, din nou, un semn de slăbiciune în Siria, de data aceasta în fața unui aliat: Turcia a lansat o ofensivă împotriva rebelilor YPG, pe care îi acuza, fără a prezenta vreo probă, de terorism, și i-a forțat, practic, pe americani să se retragă din nord-est; mai mult, o parte din bazele abandonate de aceștia au fost preluate de forțele rusești, care s-au grăbit să umple vidul creat.

La vremea respectivă s-a speculat că în spatele retragerii americane ar fi fost un troc cu Turcia care i-ar fi spus Washingtonului unde se ascunde Abu Bakr al-Baghdadi, ucis doar câteva zile mai târziu.

Iran: public enemy no. 1



Exerciții militare ale Iranului în Golf. FOTO: AFP via Profimedia Images

Candidatul Trump a spus că dorește renegocierea acordului nuclear; ca președinte, a retras Statele Unite din acesta, în mai 2018. După retragere, Statele Unite au fost de două ori la un pas de război cu Iranul. Americanii au fost criticați pentru că s-au retras dintr-un acord funcțional: Iranul își îndeplinea obligațiile și redusese substanțial activitățile și capacitatea de producție în cadrul programului nuclear – despre care, oricum, afirma că e strict civil, chiar dacă fusese sancționat înainte de acord pentru că erau indicii că se încearcă dezvoltarea armelor nucleare.

Problema e că acordul nu a rezolvat vreodată toate durerile de cap date de Iran, pentru că se referă strict la un aspect: programul nuclear. Dar Iranul nu are doar o politică nucleară. Are și una regională și a reușit să își clădească o adevărată sferă de influență – Semiluna Iraniană – până la Marea Mediterană, prin Irakul intimidat de miliții șiite și cu cei mai influenți politicieni proveniți din partide șiite – toate apropiate sau cel puțin prietenoase cu Iranul – și prin Siria, unde a contribuit la salvarea regimului lui Bașar al-Assad, el însuși membru al unei minorități religioase, alauiții, considerată a fi o sectă a șiismului.

Punctul final al Semilunii: Libanul, la Marea Mediterană și la granița marelui inamic declarat, Israelul. În Liban, cea mai importantă forță politică – și probabil și militară – e Hezbollahul, care are un cuvânt greu de spus în politica țării; nu e vorba, însă, de un control total, pentru că există și grupări rivale destul de puternice.

Dincolo de această semilună, influența iraniană se vede și în Golf, pe unde sunt comunități șiite semnificative. În capătul Peninsulei Arabice, legăturile Iranului cu milițiile houthi din Yemen, ai căror membri sunt zaidiți – o altă sectă a șiismului – au determinat Arabia Saudită și aliați sunniți de-ai săi să intervină militar, într-un război care trenează de cinci ani.

Citește și: Alegeri SUA 2020. Marile probleme din sistemul de vot american, prin vocea lui Leonardo DiCaprio (și a altor celebrități)

În Asia Centrală, Teheranul are legături cu comunitatea hazara din Afganistan. O altă problemă privește programul balistic al Iranului, dezvoltarea de rachete tot mai performante și mai precise, cu rază de acțiune tot mai mare, capabile să lovească atât Israelul cât și, mai aproape de casă, câmpurile petrolifere ale saudiților. De altfel, industria saudită în domeniu a fost serios afectată de atacul cu drone – atribuit Iranului, dar negat de acesta – care a redus la jumătate, în septembrie 2019, capacitatea de producție a Riadului.

Saudiții și-au revenit relativ rapid, dar semnalul Teheranului a fost cât se poate de clar, mai ales că dronele sunt jucării în comparație cu alte rachete din arsenalul iranian. Cu două luni înainte de atacul asupra instalațiilor saudite, Statele Unite și Iranul s-au aflat la un pas de război: antiaeriana Teheranului a doborât o dronă militară americană deasupra apelor internaționale, președintele Trump a dat ordinul de atac asupra unor ținte iraniene, dar l-a anulat cu câteva minute înainte de lansarea rachetelor.

Cea mai serioasă criză s-a declanșat după ce, în noaptea de 2 spre 3 ianuarie 2020, generalul iranian Qassem Soleimani, comandant al Forței Quds a Gărzilor Revoluționare, a fost ucis de o rachetă americană pe Aeroportul Internațional din Bagdad. Soleimani era un erou național în Iran, apropiat al liderului suprem, Ali Khamenei, și o adevărată vedetă – un soi de James Bond combinat cu un iscusit general șiit – în ochii multor arabi șiiți din regiune.

Ceea ce i-a atras moartea a fost intensa sa activitate pe lângă toate milițiile șiite din regiune, de la Hezbollah la cele irakiene. Soleimani este omul care a coordonat transformarea acestor miliții într-o forță militară semnificativă în Irak, unde în anii 2000 a ucis sute de militari americani, iar ceva mai recent a contribuit la înfrângerea Statului Islamic.

Oamenii lui Soleimani au punctat decisiv și pentru a menține la putere regimul de la Damasc, iar în Liban, Hezbollahul încă trăiește din gloria războaielor sale cu Israelul, iar între timp a mai căpătat experiență și în Siria. Același Soleimani era responsabil de atacuri împotriva americanilor, inclusiv unele recente, cu rachete, contra unor baze din Irak. De altfel, când a fost ucis, alături de el era comandantul unei miliții irakiene implicate în respectivele atacuri.

Uciderea lui Soleimani a produs consternare și furie la Teheran și din nou s-a vorbit despre iminența unui război cu americanii, în condițiile în care iranienii au amenințat cu represalii, iar Donald Trump a amenințat, și el, că intenționează să răspundă la un eventual atac ordonând bombardarea a 52 de situri iraniene.

Iranienii s-au ținut de cuvânt și pe 8 ianuarie au lovit cu rachete baze americane din Irak. Militarii erau deja în buncăre atunci când au lovit rachetele, așa că niciunul nu a fost ucis; s-a spus atunci că Teheranul căutase o soluție de compromis, să se țină de cuvânt fără să provoace Washingtonul prea tare.

Cert e că Donald Trump nu a ordonat represalii la tirul iranian – chiar dacă, ulterior, s-a aflat că, de fapt, numărul militarilor americani care avuseseră de suferit fusese mult mai mare decât se anunțase inițial. După acel moment de vârf al crizei, situația s-a mai calmat, iar câteva luni mai târziu ambele țări au avut alte probleme pe cap, fiind lovite puternic de pandemia de Covid-19; în plus, Statele Unite s-au confruntat cu problemele legate de protestele anti-rasism, iar Iranul a resimțit tot mai puternic și faptul că Washingtonul, după retragerea din Acordul nuclear, i-a reimpus sancțiuni economice.

Calmarea nu înseamnă, însă, dispariția tensiunilor: milițiile șiite irakiene au mai lansat, ocazional, rachete, schimburile de replici au continuat, prin septembrie s-a aflat că Iranul a luat în calcul asasinarea ambasadorului american din Africa de Sud ca răzbunare pentru Soleimani și chiar și în urmă cu câteva zile Trump a spus în direct la radio, într-un limbaj cam colorat pentru funcția pe care o deține, că a avertizat Iranul că va plăti “if you fuck around with us”.

Cel mai bun prieten al Israelului



Primul ministru israelian Benjamin Netanyahu în vizită la Casa Albă (15 septembrie 2020). FOTO via Profimedia Images

Pe 14 mai, 2018, a fost inaugurată oficial ambasada Statelor Unite la Ierusalim. Donald Trump își îndeplinea, în acest fel, una dintre din promisiunile făcute în campania electorală dar, în același timp, abandona unul dintre principiile după care americanii și majoritatea comunității internaționale se ghidaseră zeci de ani: acela de a nu recunoaște Ierusalimul drept capitală a Israelului până când soarta orașului, pe care și palestinienii îl consideră capitala lor, nu va fi tranșată printr-un acord de pace între cele două națiuni.

După mutarea ambasadei la Ierusalim, au urmat alte două decizii: Washingtonul a încetat să mai considere drept ilegale coloniile israeliene din Cisiordania și a recunoscut anexarea Înălțimilor Golan, un teritoriu sirian, de către Israel. Atât construirea de colonii cât și anexarea sfidează Rezoluția 242 a Consiliului de Securitate a ONU, care i-a cerut Israelului să elibereze toate teritoriile ocupate în urma războiului de șase zile din 1967; revenirea la granițele din 1967 reprezintă, de altfel, și unul dintre elementele de bază ale procesului de pace de la Oslo, la care au participat atât israelienii cât și palestinienii.

Aceștia din urmă au fost scoși complet din ecuație de Donald Trump atunci când, la sfârșitul lui ianuarie 2020,a prezentat cu surle și trâmbițe planul american de pace în Orientul Mijlociu, care avantajează clar Israelul și ignoră toate revendicările-cheie ale palestinienilor; nici nu este de mirare că, la ceremonia la care a fost anunțat planul, Benjamin Netanyahu care strălucea de încântare a spus că Trump este “cel mai bun prieten pe care Israelul l-a avut vreodată la Casa Albă”.

Citește și: Alegeri SUA 2020. Trump vs Biden și sistemul electoral: De ce vor fi aceste alegeri diferite și de ce acum NU vom cunoaște învingătorul chiar în seara de după închiderea urnelor

Cu tot entuziasmul arătat de Trump cu privire la plan, acesta nu a fost pus în aplicare până acum și, cel puțin pentru moment, pare destul de puțin probabil ca într-un viitor apropiat să se întâmple ceva; e mult mai plauzibil ca planul să fie abandonat, mai ales dacă Donald Trump nu câștigă și un al doilea mandat.

La ceremonia la care Trump a anunțat “înțelegerea secolului” au fost prezenți reprezentanți a doar trei țări arabe: Bahrein, Emiratele Arabe Unite și Oman. În septembrie, două dintre acestea au semnat, la Washington, cu Israelul, acordurile de pace Abraham, numele patriarhului Avraam fiind ales pentru că este extrem de important atât pentru Islam și arabi, cât și pentru iudaism și evrei.

Acordurile au fost prezentate ca o nouă reușită a lui Donald Trump (și i-au prins foarte bine și lui Benjamin Netanyahu, venind într-un moment în care premierul israelian se confruntă cu probleme cu justiția și este destul de contestat), dar tot ceea ce au făcut a fost să oficializeze o relație veche de ani de zile, care nu mai era un secret pentru nimeni, între Israel și state arabe din Golf, toate aceste țări fiind îngrijorate de acțiunile Iranului.

Probabil că Omanul le va călca pe urme vecinilor săi în curând; va fi mai complicat pentru saudiți să facă acest lucru, însă este evident că restul statelor din Golf nu s-ar fi mișcat fără acordul Riadului, care are propriile legături, neoficiale, cu Israelul.

Bonus: Pacea cu talibanii afgani



Afganistan. FOTO via Profimedia

Afganistanul nu este în Orientul Mijlociu, ci în Asia Centrală, dar legăturile între dosarele cu privire la cele două regiuni sunt multiple. Doctrina globală a jihadului a fost formulată de un palestinian, Abdullah Azzam, care a militat pentru mobilizarea lumii musulmane în ajutorul mujahedinilor afgani care se luptau cu forțele sovietice; Azzam i-a fost mentor lui Osama bin Laden și, înainte de a fi asasinat în orașul pakistanez Peshawar, în 1989, a coordonat organizația pe care fostul său elev a transformat-o ulterior în Al Qaida.

Voluntarii arabi din Afganistan au pus bazele grupărilor extremiste care, în anii ’90, la întoarcerea acasă, au declanșat campanii împotriva propriilor guverne. Atacul Al Qaida împotriva Statelor Unite, care a dus la declanșarea așa-numitului război global împotriva terorismului de către americani, a fost organizat în Afganistan, iar fondatorul Al Qaida în Irak – organizație care, în timp, s-a transformat în Statul Islamic – iordanianul Abu Musab al-Zarqawi, a trecut, și el, prin Afganistan.

Războiul american din Afganistan este cel mai lung din istoria Statelor Unite, iar la începutul mandatului lui Donald Trump nu se întrevedea vreo perspectivă de câștigare a acestuia: din contră, talibanii erau mai puternici decât oricând în cei 15 ani anteriori, iar NATO și Statele Unite renunțaseră la operațiuni majore de luptă, preferând să se axeze pe instruirea forțelor afgane, cărora americanii le ofereau, însă, cu regularitate, sprijin.

În august 2017, Trump a afirmat că este hotărât să câștige războiul din Afganistan iar în septembrie Statele Unite au decis să sporească efectivele americane din această țară. Suplimentarea forțelor nu a dus, însă, și la îmbunătățirea situației în teren, astfel încât americanii s-au angajat din nou în convorbiri cu talibanii (unele discuții, fără niciun rezultat, avuseseră loc și în timpul administrației Obama), care au fost găzduite și mediate de Qatar.

În februarie 2020, americanii și talibanii au ajuns la un acord de încetare a focului, în lunile următoare au fost lansate și convorbiri de pace inter-afgane, iar pe 7 octombrie Trump anunța că până de Crăciun toți militarii americani din Afganistan vor fi acasă. Nu este sigur că această promisiune va fi onorată, dar e cert că Statele Unite nu au fost niciodată atât de aproape de o retragere din Afganistan.

E imposibil de spus, însă, dacă sfârșitul celui mai lung război din istoria Statelor Unite va duce și la sfârșitul războiului din Afganistan care, într-o formă sau alta, durează deja de 40 de ani, sau dacă va urma un nou colaps al țării, similar celui de după retragerea sovietică.






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















7840 vizualizari

  • -7 (27 voturi)    
    Povestea cu ISIS (Duminică, 18 octombrie 2020, 5:33)

    Amerlocu [utilizator]

    În timpul campaniei electorale din 2016 Trump a promis că va termina ISIS în primul său an la Casa Albă. „Experții” au râs cu lacrimi. Au scos din toate crăpăturile tot soiul de generali din ăștia de logistică & contabilitate să explice că promisiunea lui Trump e o aberație și că vor trebuie zeci de mii de soldați americani pe teren pentru a opri creșterea ISIS care va rezista decenii de acum înainte.

    În primele 6 luni de mandat ale lui Trump ISIS a fost lichidată fără ca SUA să trimită trupe în zonă. Era vorba doar de utilizarea judicioasă a ceea ce era deja în teren și de lăsarea militarilor să-și facă treaba. În epoca Obama mișcarea oricărui transportor blindat în zonă cerea aprobări de la Casa Albă - exact ca-n războiul din Vietnam sub socialistul Johnson. Odată ce ISIS a fost lichidată exact aceeași „experți” s-au îmbulzit să spună că stai nene că nu era cine știe ce mare scofală și că de fapt ISIS era deja pe moarte.
    • +3 (19 voturi)    
      grav nu e ca spui prostii (Duminică, 18 octombrie 2020, 10:36)

      iolea [utilizator] i-a raspuns lui Amerlocu

      grav e ca chiar crezi in ele. Mai deunazi seful tau nebun zicea ca lichidarea lui Bin Laden a fost o farsa...
    • +1 (1 vot)    
      ai zis bine "povestea" (Luni, 19 octombrie 2020, 17:38)

      Nevermind [utilizator] i-a raspuns lui Amerlocu

      Au utilizat judicios ceea ce era in teren: le-au ordonat sauditilor s-o lase mai moale.
  • -11 (23 voturi)    
    a avut ceva realizari.. (Duminică, 18 octombrie 2020, 8:16)

    Ismail Paine de circ [utilizator]

    ... fata de predecesorul sau, Hussein care a bagat capu'n nisip ca strutul.
    De departe cea mai mare realizare sunt acordurile de pace si cooperare dintre evrei si arabi.
  • -1 (13 voturi)    
    Trump habar n-are pe ce lume traieste (Duminică, 18 octombrie 2020, 12:42)

    emil bobu [utilizator]

    N-a facut nimic din toate astea, diversi republicani au facut aceste lucruri, Trump nu intelege nici jumatate din ce se intampla.


Abonare la comentarii cu RSS
Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by