Disparitia marelui poet a fost consemnata in cateva randuri joi, 21 iulie, de cateva agentii de presa si cateva bloguri. Altii sunt, totusi, chemati sa vorbeasca despre locul lui Mircea Ivanescu in literatura romana si despre valoarea operei sale. Din nefericire insa, s-au spus totusi prea putine, mult prea putine, despre cel considerat de critica de specialitate precursorul postmodernismului romanesc si unul dintre cei mai importanti poeti ai Romaniei din ultima jumatate de secol.
Plecarea sa se petrece la fel cum si-a purtat trupul prin lume: aproape neobservat, prelingandu-se pe langa ziduri. Spiritul sau a spart insa toate zidurile generatiei sale, canoanele epocii si a rezistat admirabil tentatiilor ideologice.
Ca simplu gazetar si nespecialist in poezie am putine mijloace la indemana pentru a recompune profilul acestui mare poet si traducator. Ca sibian apropiat in studentie de cercul literar Euphorion de la Sibiu simt insa ca am o oarecare datorie. Cel putin aceea de a spune ca altii tac cand nu trebuie si ca trecerea acestui mare poet nu pare onorata cum s-ar cuveni, ca merita evocat mai apasat. Poate televiziunea publica gaseste ceva mai mult spatiu, poate si ale site-uri, dedicat memoriei lui Mircea Ivanescu.
Tac televiziunile care i-au facut funeralii nationale lui Adrian Paunescu sau transmit in direct orice moarte, banala sau cu potential lacrimogen, LIVE din fundul gropii daca se poate. La fel s-a intamplat in aprilie 2008, la moartea Monicai Lovinescu: o incapatanare aproape bolnavicioasa de a vorbi despre adevaratele valori ale Romaniei, macar atunci cand lumina lor pleaca dintre noi.
Ivanescu n-a fost personaj public. Bucurestean ge-beget, si-a trait ultimii ani retras la Sibiu in discretie si singuratate. Tot acolo am facut cunostinta, pe vremea studentiei, cu poezia sa, cu spiritul sau livresc, ludic si ironic, care a contaminat Euphorion, cenaclul revistei conduse pe atunci de alt poet talentat, Iustin Panta, socotit unul dintre favoritii sai, mort intr-un accident de masina in urma cu zece ani.
Dar cel mai bine vorbeste despre el insusi chiar Mircea Ivanescu - desi exact asta pare ca detesta enorm - intr-unul dintre rarele interviuri, publicat in martie 2010 in Observator Cultural, cand poetul implinea 80 de ani. (Nu ratati evocarea unei intamplari din 2002, cand fostul sau coleg de liceu de la Spiru Haret, Ion Iliescu, il cauta la Sibiu pentru a se interesa de viata poetului. Magistral moment, tovaraseasca atitudine!). Citeste integral interviul: „Nu ştiam niciodată ce se va produce în poezie“
Insa ce m-a impresionat profund din acest interviu a fost un detaliu dezvaluit spre final, cand este intrebat daca il mai pune pe Mopete (celebrul personaj ivanescian inventat, despre care s-a speculat ca ar fi o anagrama a cuvintelor poet si poem) sa scrie: "Nu, n-am mai scris din 1997, de cînd s-a îmbolnăvit nevastă-mea. N-am mai scris şi nici n-am mai citit".
Una dintre cele mai interesante evocari le-a scris Radu Vancu, fost student la Sibiu, si care marturiseste ca "a fost una dintre marile şanse ale vieţii mele ca autorul lui Mopete (de fapt, Mopete însuşi) să mă accepte în preajma lui, aproape zi de zi, din ’97 până prin 2005". Citeste mai multe in textul: Mopete. Un exerciţiu de admiraţie
Iubitorii de poezie pot afla mai multe despre opera ivanesciana dintr-o ampla si profunda analiza semnata de Catrinel Popa, publicata in Romania Literara in 2005. Vezi detalii aici.
Mircea Cartarescu, unul dintre autorii despre care s-a spus ca a fost influentat decisiv de poezia lui Ivanescu, afirma despre opera sa ca este "partea scufundata a poeziei romanesti postbelice".
In loc de final, am retinut cateva versuri:
sigur ca nu este adevarat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poarta cu ochii închisi – si te leagana –
si la început e un somn, si pe urma o uitare –
si pe urma timpul îsi pierde orice înteles,
este numai o liniste care se întoarce asupra ei însesi
cu un singur ecou – si acela e-un nimb,
ca flacara lumânarii – si pe urma lumina
îsi pierde orice înteles – si pe urma tacerea
îsi lasa deoparte întelesul – si suspendat
în ceva care nu mai are vreun înteles – si nimic pe urma, nici
descarnarea de întelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul nefiintei, gura în gura,
nu mai exista. pe urma nu mai este nici un pe urma
dar nici vreun acum, si nu mai este nici moarte. (Mircea Ivanescu, Despre moarte ca revedere)
2
10
