"Fiul lui Liiceanu paraseste Japonia dupa 17 ani, speriat de efectele cutremurului!", titra, luni, editia online a ziarului Adevarul. Gabriel Liiceanu explica, intr-un interviu pentru HotNews.ro, motivele revenirii fiului sau in tara si vorbeste despre viata si cariera lui Stefan Liiceanu in Japonia.

Rep: Am vazut recent un titlu publicat in Adevarul de seara sub titlul Fiul lui Liiceanu paraseste Japonia dupa 17 ani, speriat de efectele cutremurului! E corect?

Gabriel Liiceanu: Simt nevoia sa fac cateva precizari, cateva "puneri la punct". Titlul articolului din Adevarul, preluat apoi de alte multe ziare, anuleaza practic stilistica a 17 ani din viata fiului meu. Ceea ce rezulta de aici este ca el a profitat aproape doua decenii de o viata calduta intr-o societate civilizata si bogata, pe care se grabeste sa o paraseasca de indata ce peste poporul japonez a dat o nenorocire.

Rep: Ce va face fiul dvs? Se va intoarce din Japonia?

Liiceanu: In primul rand: nu a luat hotararea sa plece "speriat de efectele cutremurului". Inca de iarna trecuta, venind de Craciun acasa, mi-a transmis ca hotarase sa inchida "ciclul japonez" al vietii lui si sa se intoarca in tara.

Rep: De ce?

Liiceanu: In principal din doua motive: pentru ca si-a atins plafonul de competenta in domeniul in care lucra: piata japoneza de obligatiuni. Nu se mai simte provocat profesional. A intrat in rutina. Al doilea motiv: a stat prea mult departe de parintii lui. Voia, dupa o atat de mare absenta, sa ne regaseasca. Nu e prea simplu sa te urci de doua-trei ori pe an in avion si sa faci 24.000 de kilometri dus-intors. Ne lipsim tare mult unii altora. Si apoi vrea un scurt time out, vrea si sa-si regandeasca viata ajunsa in punctul de cumpana al ei.

Rep: Prin urmare, spuneti ca hotararea de a pleca dateaza din iarna si ca dezastrul din Japonia grabeste revenirea sa in tara.

Liiceanu: Intocmai. Cutremurul l-a prins in plina desfasurare a operatiilor de inchidere a acestui capitol de viata, iar suferinta lui ca despartirea de Japonia, in loc sa se petreaca frumos si lin, a luat aceasta forma traumatica este mare.

Rep: Cum s-a intamplat plecarea fiului dvs din tara? Ce a facut, practic, in Japonia?

Liiceanu: Cei 17 ani de Japonia nu au fost, cum am putea crede daca ne limitam sa privim din afara viata cuiva, o excursie in paradis. Dimpotriva. Nu cred ca multi oameni sunt in stare sa se mute pe alta planeta - caci Japonia este o alta planeta - si sa-si croiasca acolo un drum, in cea mai mare parte intr-o singuratate inspaimantatoare. Iar tot ce a realizat - statul pe propriile picioare, competentele financiare, disciplina de munca, pozitia inalta intr-o mare banca din Tokyo, dreptul de a negocia interesele bancii pe toate meridianele lumii - a realizat printr-o munca salbatica, in medie de 14 ore pe zi. Nu de huzur a fost vorba acolo, ci de un efort care impinge un om la limitele capacitatilor sale.

In balanta finala - cine a profitat mai mult de pe urma cui: fiul meu de pe urma Japoniei sau Japonia de pe urma lui? - raspunsul, aritmetic cel putin, e fara echivoc. Bursa Mombushu a statului japonez, care i-a permis fiului meu sa-si obtina diploma in Economics si un masterat in budism Zen, s-a ridicat, pentru cinci ani de studiu, la 80.000 de dolari. Iar taxele catre statul japonez, platite de fiul meu in cei zece ani de munca in banca, se ridica la cateva sute de mii de dolari. Cinci japonezi isi vor incasa pensiile pe viata de pe urma muncii lui. A intors cu asupra de masura ce a primit.

Rep: Ce va face in Romania? Ce va doriti odata cu revenirea lui aici?

Liiceanu: Sa fie judecat prin el insusi, nu ca "fiul lui...". Merita acest lucru. Are o personalitate perfect distincta. Sunt constient ca eu n-as fi reusit sa fac ce a facut el. De la 19 ani si-a construit absolut singur viata. Si si-a construit-o remarcabil, platind din greu tot ce a obtinut, intr-o lume in care nu se dau "tunuri" si in care smecheria si descurcareala nu exista.

Rep: Ce v-a deranjat din ce s-a scris?

Liiceanu: Cum ar putea sa nu ma afecteze rasturnarea adevarului? Primul gand al fiului meu, dupa cutremur, a fost sa se duca sa se ofere ca voluntar. Iar plecarea lui sta sub semnul doliului, nu al fugii iepuresti.

Pe de alta parte, ma intreb eu insumi: ce au vrut sa sugereze de fapt unii ziaristi si forumisti? Ca, desi avand unde sa plece, fiu-meu ar fi trebuit sa ramana neclintit ca o stanca si sa astepte "cu pieptul dezgolit" noul cutremur, un nou tsunami sau sosirea norului radioactiv? Si, in felul acesta, eventual si murind, sa-si arate solidaritatea cu poporul japonez? Credeti ca ii ajuta in vreun fel pe japonezi daca Stefan Liiceanu isi anuleaza planul facut in iarna si ramane acolo? Ce fel de gandire avem? Eu unul ma rog la Dumnezeu in fiecare secunda sa vina cat mai repede.