Cu putini ani in urma, referindu-se in cateva pagini la poezia sa, Sorin Neagu vorbea despre aceasta ca despre "o reconstituire parabolica a unei lumi menite a prinde viata intr-un fel de trista si fascinanta - deopotriva - carnavalizare a literaturii". Lucrurile se intamplau pe vremea aparitiei volumului Intre doua evuri medii , unul ce propunea un poet adevarat actualului univers literar romanesc, prin care se citeste parca din ce in ce mai putina poezie. Ca intre timp nimic nu s-a schimbat pe aceste coordonate este, oricum, un fapt bine stiut. Dar Sorin Neagu a revenit tot cu o carte de versuri, Cetatea mirajelor (Editura Semne, 2008).
O carte prin care aceeasi amintita "carnavalizare a literaturii" continua sa prinda, de fiecare data, nebanuite consistente.
Acum, un prim compartiment al acesteia, Antiteze in contemporaneitate, poate sugera, intr-un ciudat amestec de schitate expozitiuni, un univers oarecum atemporal, cu mici imperii "murind, din cand in cand, pe jumatate", cu fete morgane ori nemorgane deopotriva, "cu sceptice bunici, totusi morgane, / si unchi morgani in zile de vacanta, // cu Pasari-Lati-Lungili strivind coloane / peste mai multi Gerili de circumstanta." (Vara ingrijoratelor livezi). Aici "Din cand in cand, baieti morgani / stalceau un verb intranzitiv. // Se soptea-n turle: <
La Sorin Neagu, lucrurile se pot contura, rand pe rand, totul complicandu-se si simplificandu-se intr-o retraire - aparent epica - a unor nebanuite inlantuiri de situatii... Unele in preajma carora persistenta unei aproximative recuzite a basmului se prelungeste, in mod firesc parca, printre reperele unei bizare ontologii sociale:
- "Suspinau ape subterane, caci uriasul orator, / inghitind jar in reci antracte, le dovedise-n fond contrariul... // <
>, se auzise-un glas usor / de sceptic om vag invizibil, ce-si cheltuise brusc salariul. // < >, gandise, grabnic, bazinul hidrografic / al pluvioaselor sonete adiacente tragediei. // Urmase o metamorfoza cu-n inceput anost de trafic / si glasul Albei-ca-zapada pusese capat reveriei: // < > // Zicand acestea alergase, printr-un crampei de vis nebun, / spre sapte veacuri scufundate pe tarmul Marii Marmara..." (Puncte de vedere).
Exista parca, in versurile cartii, o inevitabila estompare a acelei eterne subiectivitati a poeziei. Si in situatia creata, paradoxul poate impinge adesea lucrurile printre reperele absurdului existential, intr-un univers pe care poetul il defineste a fi Spatiul suspiciunii:
- "Pe alte tarmuri, Marea Schisma, / opt mii de veacuri mai-nainte, // isi contura boltita prisma, / cand un retoric presedinte, // (motan, desigur descaltat, / confectionand Cenusarese,) // brazda, nu-n lung, ci doar in lat, / zane ori colturi de craiese... // Caci Frankenstein, in patru doare, / sau intr-o doara si ceva, // zbiera ca romantismul moare... // (Nu chiar prin Marea Marmara... // Ci doar in Marea Revolutie, / pe tarmul careia, oricum, // fluxul, ca mod de involutie, / transforma Frankensteini in scrum...)" (In preajma romantismului pierdut).
Evident, Frankenstein este doar unul dintre eroii literari de referinta ce populeaza, in ultima expresie, decorurile Cetatii mirajelor. De altfel, in prefata volumului, criticul literar Alex Stefanescu, referindu-se la toate acestea, mentioneaza: "Al doilea compartiment al cartii, intitutal Spatiul suspiciunii, se remarca prin referirile (neortodoxe) la literatura universala, printr-un "import" de personaje celebre, obligate sa joace insa (uneori printr-o deformare ludico-onirica, de genul celei la care a recurs Urmuz cand a creat palnia lui Stamate) cu totul alte roluri decat cele care le-au consacrat. Nu lipsesc aluziile politice, autorul fiind, in descendenta lui Eugen Ionescu, un denuntator - cu mijloacele literaturii absurdului - al ideologiilor colectiviste."
Si intr-un moment in care acelasi reputat critic si istoric literar precizeaza: "... nu vom sti niciodata adevarul despre starea de spirit a poetului, pentru ca el nu se confeseaza ...", amintitul subiectivism lasa treptat locul unui amplu spectacol de sunet si culoare, prin care dinamismul unor intamplari nastrusnice se impleteste cu verva acelor celebre personaje. "Recunoastem, in acest carnaval lingvistic - precizeaza din nou Alex Stefanescu - agitatia umana de pe intreaga planeta, descrisa in fiecare zi de mass-media, recunoastem, de asemenea, caracterul aleatoriu si insignifiant al evenimentelor considerate prin consens inevitabile si decisive."
In contextul astfel creat, cel de-al treilea compartiment al cartii, intitulat Cetatea mirajelor, aduce in scena o lume ce ar putea aminti, cand si cand, lumea celor O mie si una de nopti.
Exista insa aici fel si fel de Seherezade si fel si fel de Riar-Sahi ori de Doniazade "deghizate in surori un pic mai mici".
Si daca o parte dintre eroii acestui ciclu de poeme pot muri cateodata, facand totusi si altceva dupa aceea ("...cazand din cui pe la amiaza, alt Riar-Sah care murise / de-o vaga enteroviroza, acum vreo doua saptamani, // isi iscali, cu slove strambe, un epitaf pe care scrise: // <
Uneori lucrurile par a se precipita pe neasteptate:
- "<
>, se confesa grav Riar-Sah. // Grotesc, prin voci de Doniazade, explodau insule Kurile. // Johanni Sebastiani, in noapte, fraternizau cu-n fel de Bach / ori doar cu Rinuri ce-n estuare, varsau un Ron spre Mendeleevi / carora simultan ghetarii le oferisera halva. // Zbierau, in sumbre limbi latine, infometati, noua Gordeevi: / < >" (Cronologie discontinua).
Iar reperele vreunei date calendaristice memorabile ori fatidice deopotriva sunt oricum in masura a lasa urme in constiinta multora: "Inflorisera republici, in amurg, iar mai tarziu, / toti cei ce prin stranii coruri, autumnale ori ilare, / conformandu-se istoriei, modelau in taina zmei, / si-au pus streanguri la rastimpuri, desenand amiezi polare, / creionate-n nopti de august, catre douazeci si trei..." (In zi de august, douazeci si trei...).
Poate ca Sorin Neagu, scriind literatura, nu a uitat niciodata ca acel amestec de comic si tragic, atat de specific artei in general, vine pana la urma de undeva din felul oamenilor de a percepe viata si realitatea inconjuratoare.
Autorul Cetatii mirajelor avea probabil posibilitatea de a face din actualul volum un tablou dramatic in trei acte.
Ca lucrurile s-au cristalizat, totusi, intr-o forma aparent lirica, finalmente, conteaza mai putin la o eventuala judecata.
Pentru ca este greu de spus ce ar fi insemnat, in ultima instanta, aceasta carte, eliberata deodata de toate acele norme ritmice, metrice ori muzicale menite a transfigura - intr-un sfarsit - reperele unui intreg joc poetic, atat de apropiat autorului ei.
Un joc poetic de o originalitate absoluta probabil, in masura a metamorfoza, pe coordonatele unei ciudate logici literare, cateva dintre acele probleme de care omul modern se izbeste, aproape de fiecare data, intr-o lume a acestui inceput de mileniu.
O lume la fel de absurda ca si prin alte inceputuri ori sfarsituri de alte milenii. Si un om modern pentru care - dincolo de gustul istoriei - iluzia vreunei "cetati a mirajelor" ar putea insemna, vreodata, fericirea. Sau, oricum, ceva asemanator acesteia...
