La 63 de ani, Ion Barladeanu expune la Londra alaturi de lucrarile lui Andy Warhol si Marcel Duchamp, si vinde colaje cu 3000 de euro bucata. A fost gropar, hamal in port, „scriitor” de cruci. A locuit pana de curand la o ghena de gunoi de pe Mosilor. Descoperit acum doi ani de artistul Ovidiu Fenes. Curtat jumatate de an de galeristul Dan Popescu. Este eroul documentarului „Lumea vazuta de Ion B.”, realizat de Alexander Nanau, produs si difuzat in prezent de HBO. Dupa Londra si Basel, se pregateste sa-si arate lucrarile si la Paris, unde e curios sa vada atelierul lui Brancusi. N-ati mai cunoscut oameni liberi? Lui nea Ion i-a placut toata viata sa fie „ca pasarea cerului”, dar de-abia la batranete i-a suras sansa.

In birourile Galeriei H’Art, conduse de Dan Popescu, cel care l-a expus primul pe Ion Barladeanu, in doua expozitii din 2008, nea Ion a ajuns primul, asa ca mananca ceva si se uita pe calculator la „Take, Ianke si Cadir”, „mai mult pentru domnul Dinica”. Menajera, doamna Mariana, se poarta cu el aproape matern. Cand a intrat in portofoliul lui Dan Popescu, Ion Barladeanu a fost adoptat imediat si de familia acestuia. A primit de la Dan Popescu o mica garsoniera, „in centru”, lasand ghena de pe Mosilor. Vine regulat la Galeria H’Art, unde a avut in 2008 doua expozitii. Uneori aduce mai multe colaje (vreo 20) facute intre timp. Colajul e o arta pe care o practica de cateva decenii, dar intre 1998 si 2008 nu mai facuse niciunul. Lipea poze cu Ceausescu inca de pe cand Ceausescu traia, dar nu le arata decat la „oameni destepti”, adica la unii dintre colegii alaturi de care muncea la Casa Republicii. Are pana acum cel putin 800 de colaje. "E Graal-ul oricarui galerist", spune Dan Popescu in film.

Ion Barladeanu s-a nascut in judetul Vaslui, la Zapodeni, si a plecat in lume la varsta de 18 ani. Nu s-a inteles cu ai lui, mai ales cu tatal sau, si mai ales pentru ca acesta era comunist. A avut mai multe slujbe, a cunoscut suficienti oameni cat sa invete sa-i deosebeasca „dupa mers” pe cei destepti de cei prosti, si pe cei buni de cei rai (mai multi la numar). La Bucuresti avea o locuinta pe care a parasit-o dupa o cearta de care nu-i place sa vorbeasca, si s-a mutat in salbaticie, la o ghena de pe Mosilor. A trait o vreme deszapezind masini si carand gunoaie cu un carut pe trei roti. Pasiunea sa, aceea de a decupa poze din revistele si almanahurile pe care le gasea si de a le lipi pe fotografii luate tot de prin reviste, a fost pentru el o arta inca de la inceput. Desi n-are studii artistice si nu a avut acces la lumea artistica pana anul trecut, Ion Barladeanu are o cultura vasta. Ii place filosofia, ii plac filmele – „mai ales dramele”, si cunoaste o gramada de lume – actori romani si straini, dar si "celebritati" locale. Intuitia lui pare aproape infailibila.

E modest si demn. Nu se deschide usor si nu vorbeste usor despre sine.

- Ma uitam la „Take, Ianke si Cadir” mai mult pentru domnul Dinica, pe care l-am cunoscut in tinerete, pe strada. cand m-a rugat sa-i dau un foc. Era timid. „Nu va suparati, domnu’, as vrea sa aprind si eu o tigara...” Fuma Carpati, ca asa era in Epoca de Aur. Mi-au placut teatrul, actorii. Nu mi-au lipsit expozitiile, nici cele de fotografii. Si filmele mi-au placut, mai ales dramele. Cand lucram in port, la Constanta, m-am dus sa vad un film. Iese un tip din sala si spune: „E nasol.”„Ei, o sa intru totusi”. Dupa ce l-am vazut, am ramas uimit. Era un film extraordinar. Se chema „Esop” (n.red. - 1970, realizat de bulgarul Ranghel Vilceanov) si era despre filosoful grec. „Uite, domne, ratam o ocazie. Ala a fost un dobitoc.” Eu nu sunt influentabil, asta vreau sa spun printre altele.

In fiecare an faceam o selectie din toate filmele pe care le vedeam. Alegeam filmul anului, asa cum a fost aseara „10 pentru Romania”. Dar n-am mai fost de mult la cinema. Dupa Revo..., dupa lovitura de partid a lui Iliescu mi-a placut in mod deosebit filmul „Pianistul”, de Roman Polanski, regizor francez de origine poloneza. Dar nu pot sa uit de „Esop”, pe al carui erou niste calugari sau preoti l-au aruncat de pe o stanca. „Eu sunt un fluture. Daca ma lasati sa zbor, eu zbor din creanga in creanga si nu va fac nimic.” Oamenii sunt rai. Unii.

E adevarat ca ati vrut sa va faceti regizor de film?

- Ei, asta am spus-o ca sa fac un spirit de gluma. Prinde la public. Acuma da, mi-ar fi placut sa fiu regizor, dar pentru asta trebuie sa ai studii. Pe vremea tovarasului dictator Ceausescu ii aratam colajele mele dnei Monea – cand stateam pe Calea Mosilor -, si ea imi spunea: „Ioane, tu cu colajele astea esti mare, dar nu prea ai succes in socialismul asta. Dar daca vrei sa te apuci de filme si iti faci rost de un aparat, poti face documentare. „Si ce sa filmez?” „Ce se da la ziar, cu intreprinderi...” „Domne’, daca as fi regizor, as face un film cu oamenii de pe strada, cu pantalonii rupti in fund si coatele roase, saraci. Pe urma i-as filma pe infirmi.” „Nu, asa nu prea merge”, zice doamna Monea. „Atunci gata, nu ma mai fac regizor.” Si am lucrat in continuare cu colajele astea.

Cand ati inceput sa faceti colaje, va gandeati ca faceti arta?

- Pai da, eu le-am considerat totdeauna o arta. Mi le admiram singur. Chiar si acum mi le admir. Daca veniti de Craciun atunci o sa vedeti ce surpriza ii fac lui nea Dan. Colajele le fac la intamplare si la o luna de zile ori aduc 20 de colaje, ori mai multe. O data am adus 63, cat e varsta mea. Sunt nascut pe 24 martie 1946.

Dar cum de le faceti asa repede?

- Acum sunt expert. Decupez pozele - imaginatie am destula -, si uneori le fac de la sine, fara sa vreau. De exemplu, gasesc o poza cu un personaj. Aaaa, am gasit un burtos frumos, tatuat complet. Si le pun si mesaj colajelor. Eu am fost prost la scoala la matematici si la limba romana, nici acum nu pot vorbi romaneste clar, dar gasesc mesaje in reviste. Am terenul, cum sa spun, o imagine din calendare. De exemplu, era o tarla unde pasteau vacile (cum ar fi vacile elvetiene, pe care le-am vazut cand am mers la Basel) si il bag pe burtos in mijloc.

Il gasesc pe Adrian Paunescu (nu-l agreez pe nesimtitul ala care ii scria poezii lui Ceausescu, nici pe Veceu Tudor – ma scuzati, asa l-am poreclit eu) si il pun calare pe vaca, dar ca pe o banca. Burtos, are jartelele la gat (cand o sa vedeti, o sa va pufneasca rasul). Pe urma, gasesc o contesa ca la teatru, mica si slabuta, care are un ochean ca ala prin care se uita Johnny Depp in „Piratii din Caraibe”. Se uita prin ochean la tatuajele aluia. Mai bag si niste avioane...

Dar pe Mircea Geoana l-ati prins intr-un colaj, asa cum ati promis intr-un interviu?

- L-am facut imediat. E haios de tot. Am facut doi magari, adica i-am decupat din revista „Plai cu boi”. L-am gasit si pe Sebastian Papaiani, pe care l-am urcat pe un magar. Il gasesc si pe George Becali oier (Razboinicul Luminii). Personajele astea nu ma intereseaza daca sunt contra sau pentru, eu le folosesc la „filmari”. Am gasit si text: „Ba al nostru-i mai frumos.” Lui Geoana i-am pus o coroana si niste babe care il imbratiseaza, iar el rade ca un prost, ca e prostanac. „Draga Mihaela, tare is bucuros. Sunt presedinte.” „Taticule, da sa te pup!” Are dreptate Iliescu. Nu-i prost Iliescu, care e un geniu al raului - deci sa mentionam. Si prostanacu’, cu cascheta aia si cu magaru. Aa, si i-am bagat si niste avioane.

De ce si avioane?

- Ca sa para ca in realitate si ca sa ocupe cerul. Sa fie incarcata lucrarea. Si in iarba il pun pe baiatul lui Will Smith, un actor american de culoare. Eu sunt cel mai mare regizor in domeniul asta. Am lucrat cu toti actorii din lume.

Dar dupa ce decupati imaginile, unde le tineti?

- Am niste mape de vinilin, dar oricum stiu pe de rost tot ce decupez. Unele colaje le fac rapid, altele imi dau timp de gandire, uneori si o luna. Pe cele care vad ca-mi dau de furca le las la o parte si deodata, hodoronc-tronc imi vine ideea. Ce decupez se potriveste uneori perfect - sunt norocos in chestia asta. Folosesc avioane, masini, capete de oameni... La un moment dat am gasit niste ofiteri de aviatie cu valizele in mana, zici ca sunt din viata reala. Ati vazut filmul „Lumea vazuta de Ion B.”? La premiera de la Institutul Francez am primit aplauze ca un imparat al Japoniei. Cum sa nu-mi placa? Eu am fost in mizerie si am ajuns la glorie. E un film documentar placut. Nu ca ma auto-laud, dar eu sunt actor adevarat si asa sunt si vecinii mei si lumea care ma cunoaste si care apare in film. Au venit si ei la premiera. Am stat pe Mosilor 25 de ani.

Acum locuiti intr-o garsoniera. V-ati obisnuit?

- Da, dar si inainte eram obisnuit, doar n-am stat la gunoaie toata viata. A fost o perioada de patru-cinci ani cand am ajuns gunoier, din cauza la niste prosti. Am locuit acolo la ghena si iarna, cand ma aparam de frig ca boschetarii. Trebuia sa stau imbracat.

Locuiati singur?

- Pai da’ cu cine? Singur. Caram cu carutul fiare, cartoane, tot felul de nimicuri. Ii ajutam pe oameni si iarna castigam mai bine ca vara. Cand veneau zapezi ca cele de acum, desfundam la masini de nu le mai tin minte numarul. Intr-o iarna mi-au degerat si picioarele.

Aveati prieteni pe atunci?

- Putini. Cine are prea multi prieteni, nu are niciunul adevarat. Am avut prieteni, dar erau niste oameni simpli.

Dar ati intalnit multi oameni liberi, asa ca Dvstra?

- Adica liberi cum?

Care sa nu faca compromisuri si care sa raspunda pentru actele lor.

- Doamna, aicea mi-ati pus o intrebare frumoasa. Prin anii 70, lucram in port la Tulcea ca hamal, dar faceam desene la strainii de pe vapoare, pentru ca stiam sa desenez frumos. Imi dadeau tigari pe ele. Unii imi dadeau anumite cadouri. Pe urma m-am accidentat la un deget, l-am strivit si am stat in concediu medical, dupa care m-a luat un sef de la cadre sa-i scriu cartile de munca. Asa de mana nu scriu frumos, dar daca scriu atent, am scris „pictoricesc”. In 1972 a venit ziua fatala cand m-au dat afara din port, si bine ca mi-a zis un sef s-o intind ca sa nu ma aresteze. „Da’ ce-am facut?”. Dupa un an m-am dus prin port si m-a recunoscut un dobitoc.

Eu in port m-am dus sa lucrez, nu ca sa car saci. De fapt, aproape toti vroiau sa fuga din tara. Unii reuseau sa se ascunda pe vapoare. Si eu vroiam sa fug. Cand i-am cunoscut pe greci, mi-ar fi placut sa plec in Grecia, pe urma la italieni. Si pe urma am invatat cuvinte din port. Nu stiu nicio limba straina, dar m-am descurcat putin si in Elvetia. Restul mi-a tradus nea Dan si Alexander „Naunau”.

Cum v-a placut la targul de arta Volta5 de la Basel, unde ati fost anul asta?

- A fost foarte frumos pentru ca am vazut nu o expozitie, ci o suta. Imi spune domnul Alex: „Ce parere ai, nea Ioane? Sunt mai frumoase lucrarile astea decat ale tale?” „Domne’, fiecare e artist in domeniul lui.” De exemplu, l-am vazut pe Marx. Era un proiector cum e calculatorul, si negru pe alb arata o poza a lui Marx. M-am apropiat sa ma uit mai atent. Poza era reusita. Si cum avea el barba alba, asa, ii curgea o lacrima din ochi. Un fel de arta aparte. Mi-a placut foarte mult. Am mai vazut un picior care parca era picior de om adevarat, cu laba taiata, pus intr-un colt, si era o cioara care ciupea din el, insangerandu-l. „Fantastic e asta!”, am spus. Toate lucrarile mi-au placut. Se vede in film cand vorbeam cu o persoana, n-o stiu pe nume, si spuneam „Ich name Barladeanu Ion, Romania”. E comic. S-au ras astia la Institutul Francez cand m-au urcat pe scena. Si-a dat seama toata lumea – om simplu din gunoaie sa ajunga asa de celebru si sa fie aplaudat la scena deschisa.

Cat de tarziu ati vazut colaje facute de artisti straini?

- Pai nu prea am vazut nicaieri colaje straine. Numai la Basel. Am vazut acolo o scena frumoasa cat geamul. Foarte mult mi-a placut lucrarea aia. Faceam ce faceam si iar treceam pe acolo. Sala era rotunda, cea mai mare sala din lume, mi-au zis. Puteai sa mergi cu bicicleta prin ea. Muncitorii elvetieni aveau trotinete cu buton. E moderna Elvetia asta. Prima data cand am trecut cu masina erau niste campuri si liniste, ca la noi la tara. „Ce-i Elvetia asta?”, dar cand am ajuns la Basel, am inlemnit. Langa galerie era o biserica din piatra, inalta cat Intercontinentalul. Am si vizitat-o. Mi-a placut mai mult decat expozitia. Eu sunt ateu, adica nu sunt nici contra, nici pentru religie. Am urcat pana sus, am admirat panorama orasului. E placut in Elvetia. „Cum dracu’ am ajuns eu aici?”, m-am intrebat. Mi-am adus aminte cum omoram sobolanii la ghena. Ma chema coana Zana, una grasa, pe cand nu eram star ca acum. Glumesc. Mi-am adus aminte: cand m-am dus la Zapodeni, mi-au zis oamenii: „Nea Ioane, aici in Zapodeni esti un star.” Lumea ma respecta. Pe tata, nu. L-au huiduit. El a fost cu comunismul, cu Ceausescu.

Ati plecat la 18 ani de acasa, nu?

- Cand am terminat scoala profesionala de zidari, am vrut sa vin cu 10 consateni in Bucuresti, dar am pierdut actele. Am crezut ca mi le-a ascuns ala de-acasa. La Zapodeni nu vroiam sa mai stau. Nu aveam cu cine ma intelege. Am observat: toti oamenii care dupa zodiacul arboricol sunt in zodia teiului sunt prosti. Eu am avut noroc ca am avut zodiacul si pe vremea lui Ceausescu, si am vazut ca anumiti oameni sunt cumsecade, dar in anumite chestii sunt ca Geoana, care s-a culcat presedinte si s-a trezit prostanac.

Prima data am ajuns la Galati. Un an am lucrat la Combinatul Siderurgic. Am debutat ca sapator la pamant. Am avut o viata ca Ilarion Ciobanu. Stiti ca inainte de a juca in filme a fost hamal in port? In port am fost, la padure am fost, la sapat gropi am fost, am scos si morti de la groapa, scriitor am fost, dar nu de romane. Cu dalta, in litere.

Dar cand faceati toate lucrurile acestea aveati in cap un plan de viitor, aveati un vis?

- Pot sa fumez? Cu colajele nu ma gandeam ca o sa ajung departe. Asta era placerea mea. Mi-a zis un frate odata: „Tu faci pozele astea care le lipesti, dar nu ti le vede nimenea.” „Bai, eu am lucrari care sunt interzise. Nu vezi ca e Ceausescu la putere? Poate ca o sa vina candva lumea lor.” Dar nu ma gandeam ca o sa ajung asa.

Cand locuiati la ghena unde le ascundeati?

- Am lucrat la Trustul Carpati noua ani, pe urma am lucrat muncitor la gater si mi-am luat de acolo cherestea de brad si am facut un raft simplu. Acolo puneam colajele pe care le lipeam cu Pelicanol, cel mai bun lipici de pe vremea lui Ceausescu. Acuma a gasit nea Dan solutia, cu un fel de gris pe care il dizolvi in apa. Sambata trecuta am lucrat intr-un timp record 13 lucrari, si am mai facut una ca sa nu fie ghinion. Ma culc numai cand mi-e somn, cand sunt obosit. Cand ma trezesc, colind prin cartier sau dau cate o rotocoala pe la gunoi. Am fost mare gunoier pe vremuri, caram maculatura si fiare la depozit. Din asta traiam. Asa gaseam si reviste aruncate la bloc. Pe urma am prins „Omagiul” lui Ceausescu. Asta e avantajul meu. Uite, Henri Coanda spunea: „Domne’, cand o sa vedeti un avion, sa nu va mirati de el. Prima data trebuie sa te miri de creierul care l-a facut, de acel om.” Oamenii invata cateodata unii de la altii. Cum spunea si Anton Pann: „Nu stie mult cine traieste mult, stie mult cine umbla mult.” E adevarat. Cum spune si italianul: „Da vero infatti, signore.” „Come si chiamo, signore?” „La mia si chiama Berladeni Giovanni.”

Aveti accent bun.

- Pai da’ am lucrat in port, si acolo trebuia sa invat. „Buongiorno signore. Che fare questa giorna?” „E bene, signore.” „Mi dica, per favore, una sigara.” „Prego, signore.” „Tu, pittore? Grande pittore.” „Romania, Ceausescu...” „Silence, gura! Galera”. In port se vorbea italiana si engleza, dar din engleza stiu doar atat: „Let’s go.” Daca traiam intr-un mediu mai intelectual... Dar poate nu ajungeam artist. Eminescu sa stiti ca nu si-ar fi scris niciodata operele daca nu traia in mizerie. L-a inspirat viata. Astia, care sunt feciori de bani gata...

Sunteti un cititor de presa harnic?

- Frunzaresc, dar nu citesc orice banalitati. Cel mai mult imi place filosofia. Bancuri mai putin, desi e bine sa stii si din astea. Uite, mi-a dat nea Dan o carte despre Brancusi. Nu citisem pana acum despre el, nu stiam ca a fost asa de mare. Zic: „Domne’, daca o sa ajung la Paris, prima data vreau sa merg la atelierul lui Brancusi.” Mi-a explicat nea Dan pe unde e. Am vazut o pictura de-a lui Picasso la un muzeu din Basel. Mi-a placut mai putin. Era arta din asta, cubista, dar el nu era cubist. A facut arta asa, mazgalita. Brancusi nu se intelegea cu el. Era prieten cu Duchamp. Brancusi ii spunea lui Picasso: „Dta nu esti pictor, faci magie.” Eu am fost intrebat care popor imi place si am spus ca nemtii. Mozart, Beethoven, Schiller nu va spun nimic? Au si englezii oamenii lor, dar nemtii sunt vioara intai a lumii.

Despre romani ce parere aveti?

- Foarte proasta. Sunt putini romani. Si nu pentru ca a spus Dinica „o tara cu zece mese si cateva scaune.” De fapt, asta a spus-o Petre Tutea, Dinica o imprumutase. Dar daca oamenii nu citesc... Stiu de la Copilul care m-a descoperit. Copilul e Ovidiu Fenes (n.red- artistul Ovidiu Fenes l-a descoperit pe Ion Barladeanu cautand materiale pentru propriile sale colaje.).

Cum v-a descoperit?

- Aveam un carut cu trei roti si umblam prin cartier carand gunoi. O data am batut recordul, am dus 285 kg de fier. Va dati seama ca am carat mai rau ca un magar. Am invins transportul asa cum a invins sportivul de pe vremuri, Bikila Abebe. Cand a aparut Copilu’, aveam niste coperti, niste cartoane de carte in carut. „Ce faci cu ele?” „Sunt arta.” „Cum sunt arta?” „Au o patina. Da’ ocolim blocul si mergem la mine, ca iti dau si cartoane. Domne’, si eu sunt artist.” Dupa ce i-am aratat, nu mai scapam de el. Venea mereu pe la mine. Pe urma a vrut sa ma corupa. Mi-a spus ca a gasit un american care vroia sa cumpere. I-am spus ca nu vreau si ca intr-o zi o sa le dau foc. Acum doi ani asa eram, nu glumesc. A mai durat un an pana am taraganat.

Acuma unde locuiti? Unde e garsoniera?

- Aproape de Scala, pe Dionisie Lupu.

E frumoasa?

Pai sunt in centru. Daca am timp sa ma duc sa dau de mancare la porumbei, ma duc. Mai gasesc paine, o faram frumos. Odata m-am dus la Ateneu si stateau saracii pe sus si i-am fluierat. Stiti cum au venit, cum au tabarat pe mine? Veneau si in brate. Eu iubesc animalele. Imi pare rau ca am taiat o data o gaina.

Dan Popescu, galerist si critic de arta:

„In colajele lui Ion Barladeanu e evident ca e foarte important efectul plastic, dar exista tot timpul o narativitate. Nea Ion nu le numeste colaje, le numeste filme. Stilistica pop e prezenta pentru ca sunt vehiculate anumite branduri de dinainte de 1989, deci e un fel de proto-pop. El face o arta pentru sensibilitatea anului 2000. Dar e mult suprarealism acolo, mult dadaism, multa ironie, e si banda desenata - deci e o stilistica hibrida.”

Documentarul "Lumea vazuta de Ion B." poate fi vazut la HBO in 27 decembrie, de la ora 22,35, si in noaptea de Revelion, de la ora 04,10.