Articol scris de Mark A. Meyer, Preşedinte, Camera de Comerţ Româno-Americană

Mark MeyerFoto: Arhiva personala

Aşa cum guvernul României nu poate să confişte o proprietate de la o persoană careia proprietatea respectivă îi fusese retrocedată, fără o justă despăgubire, în mod similar nu poate incalca dreptul unei persoane indreptăţite la restituire plătindu-i doar un procent derizoriu din valoarea reală a proprietatii retrocedabile. Însă exact acest lucru intenţionează să facă guvernul României printr-un proiect de lege care ar duce la confiscarea a 85% din drepturile de proprietate a mii de victime ale regimului comunist şi fascist din România – drepturi inviolabile care le-au fost acordate prin lege cu doisprezece ani în urmă. Proiectul de lege propune confiscarea a 85% din valoarea proprietăţilor retrocedabile celor ale căror imobile fuseseră confiscate de guvernul comunist al României în perioada cuprinsă între 1945 şi 1989, fără despăgubire. Acest proiect de lege este redactat cu desconsiderarea totală a prevederilor din Constituţia României ce interzic astfel de acte şi cu încălcarea Primului Protocol din Convenţia europeană a drepturilor omului, care a fost semnată de România şi recunoaşte dreptul de proprietate ca drept al omului.

Proiectul de lege îşi are originea în hotărarea-pilot pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului („CEDO”) împotriva statului român în cazul Maria Atanasiu et. Alt. versus statul român, din data de 12 octombrie 2010, prin care CEDO a acordat statului român un termen de 18 luni, ce expiră la data de 12 iulie 2012, pentru a identifica şi implementa un mecanism coerent, echitabil şi eficient pentru despăgubirea victimele regimului comunist. În schimb, guvernul vine acum cu propunerea de a confisca practic întreaga valoare a drepturilor care au fost acordate victimelor regimului comunist prin lege începand din februarie 2001. Deşi hotărârea CEDO are în vedere o limitare rezonabilă asupra titlurilor de despăgubire, hotărarea respectivă nu permite confiscarea actualelor drepturi de proprietate cu încălcarea Convenţiei şi a Constituţiei României. Într-adevăr, articolul 44 din Constituţia României consacră dreptul la proprietate privată care include în mod expres obligaţiile Statului şi garantează proprietarii împotriva exproprierii, cu excepţia cazurilor întemeiate pe motive de utilitate publică, stabilite prin lege şi doar cu o justă şi prealabilă despăgubire. Limitarea permisă nu se aplică în niciun caz la valoarea dreptului în sine, ci la metoda prin care poate fi obţinută despăgubirea şi la un interval rezonabil de plată sau de predare a respectivei despagubiri. Niciun sistem civilizat de drept nu tolerează însuşirea intenţionată a proprietăţii unei persoane fără o despăgubire corectă, echitabilă şi justă ca limitare justificabilă a drepturilor de proprietate – iar România nu face excepţie de la această regulă.

În mod evident – propunerile incluse în proiectul de lege sunt la fel de detestabile şi ruşinoase ca şi preluările brutale şi actele de cruzime şi exploatare săvârşite în perioada comunistă. Acordand victimelor comunismului dreptul la o despăgubire completă şi corectă pentru actele abuzive comise de guvernele din trecut, Constituţia României, precum şi obligaţiile asumate în baza Primului Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului interzic statului român să exproprieze proprietarii în maniera propusă în proiectul de lege.

Care este punctul de plecare?

Guvernul justifică exproprierile avute în vedere de proiectul de lege ca fiind generate de dificultăţile financiare cu care se confruntă. În mass media, au apărut funcţionari ai guvernului admiţand faptul că proiectul de lege este o nedreptate, dar afirmă că aceasta este singura modalitate prin care poate fi soluţionată chestiunea restituirilor din cauza unor presupuse costuri ce ar depăşi 16 miliarde de euro. Însă argumentele pe care se bazează o asemenea afirmaţie este falsă din mai multe puncte de vedere – în primul rand, estimările guvernului cu privire la costuri se bazează pe cifre fictive; în al doilea rand, există mai multe modalităţi corecte şi legale de a soluţiona actualele probleme financiare, pe care le prezentăm mai jos; iar cel mai important aspect este că statul român nu poate confisca în mod legal 85% din valoarea oricărei forme de proprietate fără a plăti o despăgubire corectă.

Estimările exagerate cu privire la costurile aferente restituirilor decurg din însumarea a mii de cereri depuse din anul 2001 şi care nu au fost continuate ulterior. Aceste cereri vor rămâne nesoluţionate, deoarece nu există documente pe care să se fundamenteze. Aceste cereri pot si ar trebui să fie identificate şi respinse în totalitate. Rămân astfel cererile fundamentate care s-au află în proceduri legitime de soluţionare timp de 12 ani. Însă guvernul a augmentat şi mai mult cifrele respective, adăugând valoarea proprietăţilor care ar putea fi restituite în natură, cum ar proprietăţile aparţinând Bisericii Catolice, pentru care guvernul nu ar fi obligat să plătească nicio sumă dacă ar fi restituite în natură. De fapt, costul real al procesului de restituire estimat de catre conducerea Ministerului de Finanţe se situeaza între 2 şi 3 miliarde de euro. Suma respectivă poate fi achitată de-a lungul mai multor ani fie în numerar fie prin acţiuni la un nou Fond Proprietatea sau la companii de stat – aşa cum se sugerează în prezentul articol.

De unde a apărut noţiunea ilegală de plafon de 15% aferent restituirii? Ne putem îndrepta atenţia către Polonia. Prin contrast cu guvernele anterioare ale României din prima decadă a mileniului, Polonia nu a oferit nicio compensaţie victimelor sale din timpul regimului comunist. Conducătorii polonezi discută astăzi despre acordarea unui plafon de despagubiri care se ridică doar la 15% din valoarea a ceea ce a fost luat de la cetăţenii săi. Oricât de condamnabil poate părea, Polonia poate face acest lucru; România nu. De ce? Pentru că Polonia, spre deosebire de România, nu a recunoscut niciodată nedreptăţile săvârşite de regimul comunist şi nu a acordat niciodată victimelor sale niciun drept de proprietate pentru a compensa ceea ce a fost furat. În contrast clar, România –prin Legea Law 10/2001- a acordat victimelor sale dreptul la deplina despăgubire, în natură sau prin echivalent, creand astfel un drept solicitat în mod activ timp de 12 ani de cei ce au depus cereri conform legislaţiei in vigoare. Este un drept de proprietate protejat de Convenţia Europeană şi de Constituţia României, ce nu poate fi retras fără o justă şi deplină despagubire. Însă, în cazul Poloniei, întrucât prevederile Convenţiei Europene nu sunt retroactive, iar statul polonez nu a luat nicio măsură pentru a restitui proprietăţile confiscate de regimul comunist, guvernul Poloniei poate face ceea ce doreşte. Statul roman însă nu poate. România trebuie să respecte în totalitate drepturile de proprietate pe care le-a acordat în urmă cu doisprezece ani.

Şi de-aici apare o altă întrebare pe care România nu o poate evita. De ce a fost necesar să se scurgă 12 ani pentru ca victimele comunismului să obţină retrocedarea proprietăţilor, iar eforturile lor tot nu au fost încununate de succes? Cine este de vină pentru această perioadă nejustificat de mare? În condiţiile în care nimeni nu contestă acest aspect, răspunsul rezidă în indolenţa guvernului român – letargie birocratică (şi rea credinţă în unele cazuri) pentru care doar guvernul poartă vina, dar pentru care acum intenţionează să pedepsească în mod injust tot victimele regimului comunist.

Restituirea în natură nu mai este disponibilă.

Proiectul de lege elimină în totalitate restituirea în natură a proprietăţilor confiscate în trecut. Aceasta înseamnă că orice proprietate ce ar putea restituită în natură nu va fi înapoiată persoanei îndreptăţite; în schimb, acesteia i se va oferi o despagubire în echivalent – adică în numerar - însă doar pentru 15% din valoarea reală a proprietăţii în cauză. Nimeni nu a adus niciun argument serios care să susţină excluderea restituirii în natură. Explicaţia oferită de Ministerul de Finanţe este că restituirea în natură în totalitate ar reprezenta discriminarea persoanelor îndreptăţite pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă – însă aceasta constituie un şiretlic, un pretext pentru a exercita o discriminare, de această dată reală, împotriva unei întregi categorii de solicitanţi. Restituirea prin echivalent este şi ar trebui să fie întotdeauna disponibilă NUMAI în acele cazuri în care restituirea în natură nu mai este posibilă. A-i forţa pe cei îndreptăţiţi să primească o despăgubire prin echivalent, în locul unei proprietăţi reale care încă există şi care poate fi restituită în natură, nu constituie doar o încălcare a dreptului de proprietate al respectivelor persoane, ci reprezintă o a doua naţionalizare pentru acele persoane care au fost deja lipsite de proprietate în timpul fostului regim comunist.

Despăgubiri limitate la un plafon de 15% plătibil în 10 ani.

În forma actuală a proiectului de lege, dreptul reclamanţilor este limitat la un plafon de 15% din valoarea drepturilor lor de proprietate, sumă care poate fi achitată în decurs de 10 ani. Această limită maximă de 15% nu reprezintă un mecanism real şi actual de despăgubire aşa cum impune CEDO prin hotărarea-pilot – limita maximă este doar o limitare a ceea ce altminteri ar constitui un furt total al drepturilor de proprietate restituite de către statul român.

Mai mult decât atât, plata acestei sume nesemnificative în decurs de 10 ani este acelasi lucru ca şi lipsa oricarei despagubiri de la stat în schimbul proprietăţii confiscate, deoarece această plată ar surveni la cel puţin 22 de ani, adică la o dată la care mare parte dintre aceştia vor fi murit de mult. Explicaţia oferită de Ministerul de Finanţe este că statului român îi lipsesc fondurile necesare achitării despăgubirilor – însă, deşi aceasta ar fi constituit o scuză acceptabilă pentru regimul lui Nicolae Ceauşescu, este complet inacceptabilă într-o societate democratică în care dreptul de proprietate este garantat, iar discriminarea este sancţionată. Nu mai este nevoie să spunem că, dacă lipsa de fonduri este principalul argument pentru crearea unui plafon nerezonabil şi inechitabil, statul ar trebui să ia în considerare şi sumele uriaşe pe care România va fi obligată să le achite reclamanţilor drept daune în cadrul nenumăratelor litigii pe rolul CEDO care vor apărea în urma adoptării acestui proiect de lege.

Pe lângă încălcarea dreptului de proprietate stabilit în Articolul 44 din Constituţia României prin confiscarea a 85% din valoarea drepturilor reclamanţilor fără nicio despăgubire, plafonul impus de proiectul de lege cu privire la despăgubiri încalcă şi Articolul 16 („egalitatea în drepturi”) din Constituţie, în care se afirmă că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice fără privilegii şi fără discriminare. Conform Articolului 1(2) din Ordonanţa nr. 137/2000, se interzice orice formă de discriminare referitoare la „un drept de proprietate”. Proiectul de lege modifică în mod arbitrar principiul deplinei compensaţii şi face acest lucru prin discriminarea celor cărora li s-au retrocedat deja proprietăţile şi faţă de cei ale căror proprietăţi sunt în curs de retrocedare.

Legea actuală prevede principiul deplinei despăgubiri pentru ambele tipuri de restituire, în natură sau prin echivalent, şi în acest fel au fost soluţionate în întregime acţiunile care şi-au urmat cursul până la capăt. Proiectul de lege ar crea o discriminare evidentă între acei solicitanţi care au primit deja despăgubire deplină şi cei ale căror cereri vor fi soluţionate după adoptarea proiectului de lege, cărora li se va lua în mod unilateral 85% din valoarea drepturilor fără despăgubire, restul urmând să li se achite în decurs de 10 ani. Este probabil – aşa cum CEDO afirmă în hotărârea pilot şi aşa cum admite guvernul României – ca în multe dintre dosarele de retrocedare să nu fi fost emise titluri de despăgubire NU din vina solicitanţilor, ci din vina Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor („ANRP”), care a amânat în mod constant emiterea de hotărâri în dosarele de restituire. Proiectul de lege va face ca acei nefericiţi solicitanţi să sufere din pricina incapacităţii statului de a face ca instituţiile sale să funcţioneze în mod corespunzător.

Deşi pot fi stabilite plăţi în tranşe, în mod adecvat şi legal, proiectul de lege permite totuşi ca despăgubirea să fie deja limitată la un plafon maxim 15% din valoare ce va fi achitată în termen de 10 ani, în rate anuale. Sumele datorate ca despăgubire nu sunt purtătoare de dobândă; acesta este motivul pentru care, dată fiind perioada îndelungată în care urmează să fie plătite şi continua inflaţie, există o foarte mare probabilitate ca solicitanţii să sfârşească prin a primi mai puţin chiar şi decât suma nesemnificativă pe care ar avea dreptul să o primească în baza proiectului de lege. Aceste limitări încalcă în mod evident drepturile omului pe care le au solicitanţii.

Aplicabilitatea proiectului de lege în cazul acelor reclamanţi ale căror cereri care au fost deja evaluate

În mod inexplicabil, proiectul de lege pare a se aplica acelor solicitanţi ale căror cereri au fost deja evaluate (articolul 8, alineatul 1 din proiectul de lege). Proiectul de lege nu recunoaşte că, pe lângă hotărârile definitive şi irevocabile ale instanţelor de judecată, există şi decizii emise de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului („AVAS”) care au fost deja evaluate, dar care zac de luni de zile la ANRP fără a fi prelucrate din cauza disfuncţionalităţii instituţionale a ANRP. Aceste disfuncţii au fost citate de CEDO ca fiind unul din principalele temeiuri pentru emiterea hotărârii-pilot împotriva statului român. Într-adevăr, chiar guvernul român a recunoscut existenţa acestor probleme, menţionând prin purtătorul de cuvânt că „există foarte multe suspiciuni în legătură cu ceea ce s-a întâmplat la ANRP în ultimii ani”. În acest context, de ce ar trebui să fie pedepsiţi solicitanţii pentru nefuncţionarea corespunzătoare a ANRP sau pentru practicile potenţial dubioase care sunt investigate în prezent?

În plus, proiectul de lege încalcă articolul 15 din Constituţia României privind ne-retroactivitatea legii. De exemplu, proiectul de lege pare să se aplice cererilor care au fost deja evaluate, dar cu privire la care nu au fost încă emise titlurile de despagubire. Principiul ne-retroactivităţii este în mod evident încălcat în acele cazuri în care hotărârile au fost emise deja de către AVAS, dar sunt încă în curs de soluţionare la ANRP. Într-adevăr, aceste decizii cuprind, în toate cazurile, o evaluare a proprietăţii împreună cu suma pe care solicitanţii au dreptul să o primească drept despăgubire. ANRP nu are voie să schimbe valoarea despăgubirii, ci doar să verifice dacă cererea este complet documentată şi să emită titlul de despăgubire care prevede aceeaşi valoare a despăgubirii ca şi decizia AVAS (desigur, cu excepţia cazurilor în care ANRP poate face dovada faptului că evaluarea a fost făcută cu încălcarea legii). „Teoria drepturilor deja dobândite” se aplică în aceste cazuri, ceea ce înseamnă că statul nu poate lua un drept care a fost deja recunoscut şi cuantificat şi care constituie deja proprietatea solicitantului.

Încălcarea de către proiectul de lege a prevederilor articolelor 15 şi 16 din Constituţia României este susţinută prin Hotărârea nr. 830/2008 emisă de Curtea Constituţională din România, care a declarat că anumite prevederi din Legea nr. 247/2005 pentru modificarea Legii 10/2001 sunt neconstituţionale. Mai exact, conform Legii 10/2001, anumiţi reclamanţi aveau dreptul la restituire în natură, pe când, după adoptarea modificărilor propuse prin respectiva Lege- aceiaşi reclamanţi aveau dreptul doar la despăgubire prin echivalent. Semnificativ, Curtea Constituţională a hotărât că schimbarea mecanismului de compensare a reprezentat o încălcare a articolelor 15 şi 16 din Constituţia României, prin aceea că a creat discriminare între reclamanţii care au fost deja despăgubiţi şi cei care urmează să fie despăgubiţi în baza amendamentului propus. În plus, amendamentul propus a încălcat principiul ne-retroactivităţii legii, întrucât ar fi modificat drepturile legale ale reclamanţilor pe care aceştia le aveau după ce au înaintat cererile de restituire. În consecinţă, propunerea respectivă de modificare a articolelor din Legea 247 a fost declarată neconstituţională.

Dacă deciziile emise deja de către AVAS s-ar încadra în domeniul de aplicare a proiectului de lege, acest fapt ar contraveni principiului drepturilor dobândite, ca şi principiilor privind nediscriminarea şi ne-retroactivitatea legii. Prin urmare, articolul 8, alineatul 1 din proiectul de lege ar trebui să facă referire la „suma prevăzută în hotărârile definitive şi irevocabile emise de instanţele de judecată, în actele de restituire … sau, după caz, în deciziile emise de AVAS …”. Dacă s-ar face această modificare, proiectul de lege ar include toate cererile care au fost deja evaluate, fără a discrimina pe cei care nu au obţinut titlul de despăgubire din cauza indolenţei, inacţiunii sau abuzurilor ANRP. În plus, termenul de 12 ani menţionat în acelaşi articol este excesiv şi negarantat.

Termenul de 60 de zile în care reclamanţii trebuie să depună documentaţia suplimentară în susţinerea cauzei

Termenul de 60 de zile prevăzut în articolul 11 din proiectul de lege nu numai că nu este realist, ci a fost instituit din cauza incapacităţii instituţiilor statului de a funcţiona în mod corespunzător. În ciuda faptului că reclamanţii au cerut documente de mai multe ori, arhivele statului refuză să elibereze documentele în cauză. De ce ar trebui reclamanţii să fie sancţionaţi pentru incapacitatea statului de a înfiinţa şi implementa un mecanism funcţional?

60 de luni pentru a procesa cererile care sunt actualmente în curs de soluţionare la ANRP faţă de 36 de luni pentru procesarea cererilor care urmează să fie depuse după intrarea în vigoare a proiectului de lege.

Acest fapt reprezintă dincolo de orice îndoială o discriminare între acei solicitanţi ale căror cereri sunt actualmente în curs de soluţionare la ANRP şi cei ale căror cereri vor fi depuse după intrarea în vigoare a proiectului de lege.

Concluzie

Ideea că România poate retrage drepturile de proprietate pe care le-a acordat prin lege victimelor regimului comunist în urmă cu doisprezece ani fără o justă despăgubire este o anatemă aruncată asupra propriilor sale legi şi principiilor de drept la care doreşte să adere statul român. Pot fi luate în considerare anumite limitări rezonabile în ceea ce priveşte viitoarele restituiri – dar nu şi în ceea ce priveşte valoarea lor reală. Iată câteva alternative pe care guvernul român le-ar putea avea în vedere în scopul ameliorării situaţiei financiare dificile în care se află; toate aceste alternative iau în considerare continuarea restituirii în natură:

• Înfiinţarea unui al doilea Fond Proprietatea. Aceasta s-ar putea realiza destul de repede, întrucât Fondul respectiv ar putea fi înfiinţat printr-o Hotărâre a Guvernului. Activele unui astfel de fond ar putea consta în acţiuni deţinute de către statul român în cadrul companiilor listate la Bursă.

• Acordarea de despăgubiri sub forma acţiunilor în cadrul companiilor listate la Bursă şi în cadrul cărora statul român încă mai are acţiuni.

• Plata prin obligaţiuni de stat cu o valoare nominală care să reflecte valoarea reală a unei obligaţiuni scadente la o dată ulterioară.

• Acordarea de despăgubiri cu ajutorul terenurilor din proprietatea statului, în condiţiile unei evaluări corespunzătoare.

• Plata în numerar în rate ar putea fi acceptată dacă este efectuată într-un interval rezonabil de timp şi, evident, fără limită maximă. Tranşele trebuie să fie purtătoare de dobânzi şi să fie ajustate în funcţie de inflaţie.

• Cu excepţia cererilor deja evaluate, solicitanţii care aşteaptă despăgubiri în numerar ar putea să primească o ofertă alternativă, îngăduindu-li-se să aleagă între a primi plata imediată a unei sume de bani care face obiectul unei limite maxime sau a primi plata eşalonată a întregii valori, într-un termen care să nu depăşească 7 ani, în tranşe egale plus dobândă la nivelul pieţei şi ajustată în funcţie de inflaţie.

Proiectul de lege ar putea „muri” înainte să ajungă la Parlament, însă aceia care au crezut că ar putea să comită un astfel de act trăiesc foarte bine. Trebuie să li se explice în mod clar că nu pot lua înapoi nici proprietăţile restituite şi nici dreptul de a le primi.

În cele din urmă, nu trebuie să uităm să menţionăm şi faptul că, prin incalcarea dreptului de proprietate, guvernul generează temeri investitorilor străini. Pe măsură ce s-a răspândit zvonul privind posibilitatea de încălcare a acestor drepturi de proprietate, investitorii au înţeles că – dacă aceste drepturi pot fi încălcate fără justă despăgubire - la fel de bine pot fi anulate şi alte forme de proprietate cum ar fi pachete de acţiuni deţinute în cadrul unor foste sau actuale companii de stat. Temerea provocată de această perspectivă a fost risipită mult prea puţin de afirmaţiile făcute de guvern cum că ar „re-gândi” chestiunea. Orice formă de preluare nedreaptă a proprietăţii va dăuna grav eforturilor României de a atrage şi de a menţine investitorii străini în ţară. România se află încă o dată pe marginea prăpastiei reprezentate de transformarea unei fapte măreţe şi nobile într-o mocirlă juridică ruşinoasă şi dezgustătoare din care nu poate ieşi astfel decât împovărată de umilinţă şi de un grad de îndatorare mai ridicat.