Claudiu Saftoiu

Reiau enumerarea celor sapte pacate capitale comune - deopotriva ale politicianului si ale cetateanului roman, asa cum i-am vazut in 17 ani de observatie nemijlocita - consemnate in editorialul de saptamana trecuta: FLECAR, BAGARET, FUDUL, DUPLICITAR, AUTIST (POLITIC SI SOCIAL), RADICALIZAT, BASCALIOS.

Il invit acum pe acelasi cetatean obisnuit sa judece daca urmatoarele sapte merite capitale comune sunt de asemenea valabile, deopotriva pentru politicianul roman si pentru cetateanul roman, asa cum i-a perceput autorul acestor randuri, de 17 ani incoace:

TENACE. Putina lume apreciaza TENACITATEA ca fiind o caracteristica fundamental etnica a romanilor. Puterea romanilor contemporani, dar si a generatiilor care au facut istoria tarii, forta vitala de a trece peste greutati, dificultati, obstacole, blocaje, nenoroc, nenorociri, urgii si de a se redresa de la o zi la alta sunt de netagaduit.

O tenacitate vecina cu caposenia si incapatanarea il face pe etnicul roman sa reziste si sa propaseasca, indiferent de locul si rolul pe care il joaca intr-o comunitate. Tenacitatea este o trasatura specifica naturala a celor care sunt mereu incercati de pericole, primejdii, amenintari. De nesiguranta si ranchiuna. De invidie si ciuda la tot pasul.

Desi afiseaza o atitudine in general prapastioasa - mai mult plangandu-se, decat sa multumeasca Celui de Sus ca nu i-a incercat mai abitir -, romanii stau bine in incaltarile lor.

Cand te-ai fi asteptat sa clacheze, sa renunte, sa se retraga si sa lase locul liber, constati ca un izvor neasteptat de resurse interioare il face pe romanul obisnuit sa se ridice din genunchi, sa inalte fruntea, sa puna talpa ferm pe pamant, sa se ridice in picioare si sa continue drumul. Sau sa ramana locului, infipt cu putere intr-o hotarare surprinzatoare. Alteori, chiar sa o ia de la capat. Fara preget.

La randul lui, politicianul roman probeaza o tenacitate remarcabila in a rezista cu cerbicie sub asaltul colosal al expunerii media, al atacurilor mai mult sau mai putin cavaleresti ale adversarilor, ori al loviturilor sub centura aplicate de colegi din propriul partid.

Este evident pentru oricine ca, asa cum arata societatea romaneasca, dupa o istorie in care in care gestionarea politica a tarii a lasat numeroase restante, nici un politician care vine la putere nu are sanse sa rezolve totul. Repede, bine si ireversibil. Este la fel de evident ca nerabdarea alegatorilor este indreptatita.

Cu o singura mare conditie: ca aceasta nerabdare si iritare legate de lipsa de performante politice sa nu fie facuta de pe pozitia spectatorului pasiv, neimplicat. Bun sa critice de pe margine si atat.

Tenacitatea politicianului roman - acolo unde ea exista si se manifesta - ii confera acestuia o aura pe care cetatenii votanti o admira. Fiecare, in dreptul preferatului politic. Tenacitatea unui Vasile Lupu (PNTCD)? Pentru Legea Lupu. Tenacitatea lui Ticu Dumitrescu (PNTCD)? Pentru Legea Ticu. Tenacitatea lui Emil Constantinescu (CDR)? Pentru optiunea pro-NATO asumata faptic.

Tenacitatea lui Ion Iliescu (FSN-PDSR-PSD)? Pentru trecerea prin tranzitie a Romaniei, la chemarea electoratului sau asistential coplesitor de numeros, naufragiat dureros intr-o schimbare care l-a paralizat. Tenacitatea lui Adrian Nastase (PSD)? Pentru „cornul si laptele” si pentru salile de sport pentru scolari.

Tenacitatea lui Traian Basescu (PD)? De a dedugheniza Bucurestiul si in ambitia de a reloca mandria de roman in setul de valori la purtator al cetateanului obisnuit. Tenacitatea lui Calin Popescu Tariceanu (PNL)? De a rezista atacurilor furibunde totale si de a continua un mandat liberal de rascruce, prin mentinerea ritmului cresterii economice pentru Romania, neintrerupta din 1998 pana astazi.

Sunt exemple de perseverenta, incapatanare, ambitie si hotarire. Pentru supravietuire si reusita politica, in folosul tarii lor. Sigur, exemplele de mai sus pot parea o licenta pe care le-o acord politicienilor mentionati din perspectiva care ii avantajeaza. Cred ca o merita.

MANDRU. Sunt printre cei care cred ca romanul este mandru de etnia sa, asemeni oricarui om care isi insuseste un set de principii, credinte si valori nationale asumat fara brutalitate, natural, odata cu nasterea in creuzetul demografic al spatiului etnic propriu. O data cu invatarea limbii materne.

Asemeni acestui individ, care isi asuma o identitate spirituala si culturala dobandita dincolo de mostenirea familiala, cetatenii romani isi ofera tot atatea motive de a se bucura de ce sunt, asa cum o face un american, un rus, un turc, un indian, un irakian, un libanez sau un chinez.

Personal, traiesc romaneste si imi place foarte mult asa.

Sunt fericit ca vorbesc si exploatez o limba romaneasca plina de intelesuri si (mai ales de) subintelesuri. Ca ma pot folosi de ea si de cultura romaneasca in egala satisfactie cu americanul sau chinezul care isi recomanda si tin la propria cultura.

Sunt mandru ca sunt roman, asa cum sunt mandru cind intalnesc romani - cetateni obisnuiti - care vorbesc despre ei si despre tara lor cu iubire, dor, inciudare si iertare traite simultan.

Romanii sunt mandri tot timpul ca sunt romani - este adevarul pe care il spun deschis. Tin capul sus. Sunt semeti. Dar deseori le lipseste sinceritatea de a-si recunoaste mandria de roman, cedand circumstantelor sau argumentelor de circumstanta.

La randul lor, politicienii sunt mandri ca sunt romani. Pana la prasele. „Noi suntem romani” si „Trec batalioane romane Carpatii” sunt adevaratele imnuri romanesti utilizate la mitingurile de partid, la auzul carora peste 90% dintre graitorii de limba stramoseasca plang cu sinceritate. O fac politicienii, in primul rand. Sau parca mai dihai romanii obisnuiti?

In Europa, de-a lungul celor 17 ani de dupa comunism, politicienii romani apareau drept niste vietati exotice, neclare. A trebuit sa treaca ani, pentru ca aceiasi politicieni sa invete cum se invata bunele maniere la nivel inalt, in imprejurari oficiale.

In anii ‚90, majoritatea politicienilor care plecau la reuniuni internationale erau trimisi - ai fi zis! - inadins ca sa faca tara de ras. Dar care tara? Romania lasata de Ceausescu? Da, aceea care a creat milioanele de cetateni izolati inntr-un destin obligatoriu, lipsiti de informatie civilizatorie, fara „savoir faire”-ul minimal al omului umblat.

Mandat dupa mandat, generatie politica dupa generatie, politicienii romani trimisi sa ne reprezinte in strainatate si-au imbunatatit prestatia. Astazi, nu suntem mai prejos de confratii nostri intru comunism-post-comunism, si ei integrati in Uniunea Europeana.

Tenacitatea politicienilor romani de a se mentine pe linia de plutire pentru a reprezenta Romania cat mai bine si cu folos e dovada de netagaduit a mandriei de roman.

Ating o chestiune sensibila, de care m-am lovit pe vremea cand indeplineam o inalta functie prezidentiala: in strainatate, atit personalul diplomatic roman, cat si diaspora romana initiaza actiuni prin care arata ca sunt mandri de mostenirea romaneasca pe care o poarta si vor sa o transmita mai departe.

O problema intervine atunci cand cele doua „tabere” cauta sa isi demonstreze ca una e mai mandra decat cealalta. De ce?

Acum e momentul sa introducem un alt merit comun al politicianului si omului obisnuit:

REACTIV. Romanii sunt reactivi. Nu stau locului. Daca printr-o imprejurare oarecare cetateanului obisnuit i s-a prejudiciat un drept sau un avantaj, face ce face si isi gaseste dreptatea. Daca este atins in orgoliul de familist, sau de priceput in ceva anume, daca e atins la fibrele identitatii lui - fie ea cat de umila - romanul reactioneaza.

Daca nu acum, pe loc, atunci mai tarziu. Pentru ca tine minte cine e el si ce e el. Pentru ca - din mandrie personala si nationala - tine la impresia pe care o lasa in urma lui.

La randul lui, politicianul roman e un pistol cu piedica trasa. O mai mare energie in a-ti atata, domina, incurca ori ridiculiza adversarul nu gasesti.Vorbim de o energie nesecata, remarcata de Caragiale acum o suta de ani si neostoita nici azi. La acea vreme, energia politica viermuitoare si viermanoasa era conotata drept politichie damboviteana stearpa. Nici acum perceptia publica nu s-a schimbat.

Eu insa inclin sa cred ca aceasta neliniste permanenta, nevoia de replica imediata si setea de exprimare personala a dus la dezvoltarea fara precedent a discursului politic in Romania, dupa ani de botnita doctrinara. O agora politica nationala in care toti raspund tuturor, e un spectoacol rar. Si folositor, pana la urma.

Inflatia de mesaje politice va duce, pas cu pas, la decantarea celor bune de cele inutile, ori chiar periculoase. E un exercitiu de comunicare „a la roumaine”, parte din procesul de deschidere a unei societati care se intredeschide. Cu greu. Dar ireversibil.

INVENTIV. Acolo unde regulile, drumul batatorit esueaza, romanii razbesc prin inventivitate, spontaneitate, creativitate. Se acomodeaza relativ usor la imprejurari neprielnice si ies din impas gasind solutii inedite.

O disciplina precara a logicii formale si un exercitiu delasator al aritmeticii argumentative ii face pe cetatenii obisnuiti sa renunte la prescriptii, recomandari, harti, scheme de asamblare si sa reinventeze ei roata. La rigoare.

Miile de inventii inregistrate la OSIM, dar mai cu seama milioanele de situatii din care cetateanul de rand iese, „se descurca”, „face fata” intr-o viata de om sunt marturiile unui anume fel al romanilor de a vedea lumea. Dincolo de canoane, de semnele de circulatie, de reteta medicului.

La randul lui, politicianul roman are capacitatea de a gasi solutii ingenioase la probleme spinoase. Un simt al negocierii innascut si o capacitate de repliere redutabila face ca situatiile cele mai nepotrivite sa fie intoarse cu mestesug, in favoarea pozitiei personale ori a grupului politic caruia ii apartine.

Cu greu ai cataloga altfel decat inventivitate si spontaneitate („ce-au mai scornit si astia!”) actiunile de PR politic pe care le intreprind, in perioda campaniilor electorale si nu numai, alesii neamului.

O dezlantuire de idei politice, politicianiste - sa le numim si asa - provoaca o revarsare de multiple variante valabile, pentru atingerea compromisului necompromitator. Au fost astfel de cazuri numeroase in politica romaneasca, nestiute nici astazi, in care capacitatea de repliere si spontaneitatea au dus la solutii bune pentru Romania.

GENEROS. Poate pentru ca aspectul material al vietii a fost atat de putin sigur si atat de evanescent, romanul obisnuit obisnuieste sa dea de la el. Renunta cu usurinta la ce are, spre a ostoi un neajuns al altuia. Pe care il apreciaza drept de bunacredinta. Generozitatea, ca si ospitalitatea, sunt atuu-rile de comunicare si relationare ale romanilor.

Blandetea crestineasca, un fatalism bine temperat sunt resortul unei generozitati gratuite, capricioase, inexplicabile de multe ori. Dar generozitati. „Bunatatea omului” e expresia pe care o folosesc taranii, cand aduc vorba de calitatile unui om de nadejde. Daca esti bun, te vede Dumnezeu si nu te bate.

La randul lui, politicianul roman e darnic. In sensul balcanic al cuvantului, e milos, cu folos. Aplecarea spre lucrurile familiale, spre nevoile practice de zi cu zi - mai mult decat spre abstractele concepte si ideologii politice - face ca atitudinea fata de semeni sa il transforme pe alesul cetatenilor, in timpul mandatului sau.

In cea mai mare majoritate, elnu uita de unde a plecat si cauta sa faca bine, asa cum poate. Sunt numeroase exemplele in care politicienilor - o data ajunsi „mari” - , sa li se ceara de catre consateni, concitadini „sa faca ceva si pentru satul lor, pentru orasul lor, pentru regiunea de unde provin”. Si fac.

Generozitate? Datorie crestineasca? Datorie de sange, fata de locul de bastina? Greu de spus. Un lucru e cert: alesii neamului fac tot posibilul sa transfere inapoi, generos, intr-o forma sau alta, bruma de putere cu care au fost responsabilizati.

AFECTUOS. Cetateanul roman e sentimental, afectuos si cald. Sta sa asculte necazul, e mahnit cand contorizeaza nenorocirile si numai atunci cand o situatie pare a fi similara cu a lui, la un moment dat, iese din comandamentul autist social care il indeamna sa reziste presiunilor de zi cu zi si se dedica pur si simplu cauzei altuia.

Abundenta de teledon-uri, audientele uriase la show-uri lacrimogene de tip „Surprize, surprize”, „Iarta-ma”, „Din dragoste”, psihoza telenovelelor confirma apetenta pentru „treburile de suflet”, mai importante decat muntii de bani la care oricum doar visezi.

La randul lui, politicianul roman se simte mult mai in largul lui sa initieze si sa se afirme in activitati sociale, caritabile. Este de altfel multumirea sa finala, dupa ani de lupta pe frontul politic, de a lasa ceva in urma.

Inima larga, sentimentalismul si o acuta constiinta a recuperarii angelismului de dinainte de a intra in politica il determina pe politicianul roman sa se apropie de electoratul lui si sa il asculte cu compasiune. De bun, e bun politicianul nostru. Ca-i al nost’. Dar de putut, poate? Ei bine, asta-i o alta poveste.

SENTENTIOS. In sfarsit, dar deloc la urma, romanul e iute la minte. E mintos si mereu concluziv. Adica sententios. Stie sa dea sfaturi, sa indrume, sa iti arate calea, sa imparta apele, sa impuna norme. Pentru ca are mai mereu concluziile la el. Si atunci cand le gaseste, incepe cu „deci”. Frecventa acestuia s-a mai redus in ultimii ani, in vorbirea curenta.

Dar amintiti-va cat de mult a fost utilizat „deci”-ul prin anii ‚90 - un apendice frustrat, rezultatul interzicerii dreptului la opinie, exhibat subconstient in conversatia de zi cu zi.

Este sigur ca aceasta dorinta de inteleptire rapida a celuilalt, pe baza propriei intelepciuni verbalizate, reprezinta cea mai fermecatoare latura a omului neaos, de la noi: „daca tot am ajuns sa stiu atatea, de ce sa nu impart cu tine povara de a sti atat de multe, prea multe?” Nu vreau sa ramaneti cu ironia formularii de mai sus, ci cu concluzia mea: cetateanul roman a vazut si

stie atatea, incat cu greu mai poate fi pacalit. Statura sa sententiosa nu-l mai lasa.

La randul lui, politicianul roman invata din politica romaneasca atat de mult, incat unui individ obisnuit i-ar trebui zece vieti, pentru a vedea, a afla si a intelege atatea. Sententios, destept (desteptat?), politicianul roman e o baza de date ambulanta de cunostinte, de invataminte, de stiute si nestiute.

De el depinde ca aceasta comoara de experienta sa fie indreptata spre binele general, sau spre binele lui personal, exclusiv.

Caci de sententios, va ramane sententios. Altfel, de ce este invitat la televizor in fiecare seara?

Inchei aici. Deci (sic!).