Articole scrise de Mihai Maci


1 - 30 din 108 rezultate
1.Cum să dăm foc țării? Cu hârtii În trista istorie de la Spitalul Matei Balș, singurul lucru interesant e cel menționat de d-l Raed Arafat în conferința de presă: ”ultimul control a fost făcut în noiembrie”. N-avem nici un motiv să nu-l credem. Mai putea fi făcut un control în decembrie și încă unul în ianuariele care tocmai se încheie. Toate ar fi arătat la fel; în proporție de 95 % copiate unul după altul: nu există nici un fel de probleme mari, mai e ceva cu plăcile de faianță, sunt necesare investiții de la buget etc.
2.De la numerologie la ”România Educată” O doamnă inspector din Galați a dat o circulară școlilor cu privire la un ”training” (inevitabil, online) de numerologie care ”le e adresat cadrelor didactice” din subordinea dânsei. Câțiva oameni de carte – pe care doar faptul că sunt vocali îi face să pară numeroși – au reacționat rapid, denunțând impostura. Problema e aceea că majoritatea dascălilor din Galați (sau din orice altă parte a țării) n-ar fi avut nimic de obiectivat.
3.TREI ÎNTREBĂRI. Pe măsură ce România se modernizează, scade, paradoxal, încrederea oamenilor în șansele lor de a trăi aici o viață decentă Răspunsul la prima întrebare mi se pare evident: evenimentul cel mai trecut cu vederea și de media și de opinia publică e tocmai cel aflat ”în centrul atenției” – pandemia. Iată că se întâmplă ceva cu noi, la scară globală, și nu știm ce.
4.Ascensiunea ignoranţei Teza mea e următoarea: AUR este expresia acelei Românii pe care nu o cunoaştem. Care nu citeşte – şi, în particular, nu ne citeşte –; care se descurcă în fel şi chip, uneori trăind asemeni strămoşilor săi din alte veacuri, alteori împânzind instituţiile puterii, uneori luându-şi lumea în cap, alteori aplaudând frenetic “vedetele” unei muzici (populare?, ţigăneşti?) despre care – iarăşi – nu ştim aproape nimic. E acea Românie care n-are probleme cu exprimarea, pentru că oricum şi oriunde o face se simte autentică, care a abolit principiul non-contradicţiei şi crede – simultan – în lucruri perfect opuse
5.Progresişti şi conservatori Ce sunt progresiştii şi conservatorii actuali? Mai înainte de toate, ei sunt duşmani ireconciliabili. Peste viaţa politică, socială şi economică a lumii noastre se profilează umbra unui Kulturkampf de sorginte americană. De ce americană? Nu doar pentru că influenţa Statelor Unite (în toate registrele vieţii cotidiene) e mai mare ca oricând, ci şi pentru că ceva din mentalul lor traversează geografia până la noi: în speţă viziunea apocaliptică a unui conflict la scară planetară
6.E rândul dumneavoastră, domnule președinte! Cu ani în urmă, doamna Emilia Șercan a început – aproape de una singură (dar au mai fost și Melania Cincea, și Sidonia Bogdan) – să facă lumină în întunericul Școlilor Doctorale de la ”Academiile” de Poliție și Informații. Au urmat ani de șicane, de amenințări și de procese; cu o tenacitate remarcabilă (demnă de cea a altor doamne ale lumii noastre: Laura Codruța Kövesi și Camelia Bogdan, căci nu doar Belarusul își are doamnele sale), dânsa nu doar a câștigat în justiție procesele în care a fost târâtă, ci a restaurat demnitatea tuturor oamenilor cinstiți pe care o mulțime de mai-mari ai ”instituțiilor militarizate” au batjocorit-o cu cinism.
7.Impostura şi ipocrizia Strania istorie a domnlui Barangă (ce vine după cea a d-lui Cumpănaşu, care – la rândul ei – o urmează pe cea a “gealului” Oprea; acestea fiind doar cele mai mediatice cazuri de impostură academică /dacă nu-i punem la socoteală – pe alt palier – pe foştii prim-miniştri Victor Ponta, Sorin Grindeanu și Mihai Tudose) are prin ce surprinde: un om cu o diplomă de Bacalureat suspectată a fi falsă şi obţinută la peste 30 de ani, imediat ce ajunge “pe funcţii” începe să cumuleze titluri şi grade universitare.
8.Frauda în educaţie e viol la adresa copilului Cu câteva zile în urmă, o studentă mi-a trimis – ca răspuns la examenul de “Etică şi integritate academică” – un text cu titlul “Problema copiatului în şcoli şi universităţi” din care reproduc un paragraf (aşa cum l-am primit): “(…) la bacalaureat. Cu două săptămâni înainte de acest examen de maturitate, se ştia, atât în liceul nostru cât şi în alte trei din apropiere, că cei care doresc să primească răspunsurile la aceste probe pot achita suma de 100 RON persoanei X sau Y şi că va fi necesar să aibă un telefon de rezervă unde se vor trimite acele rezolvări, ori se vor aduce în clasele în care se află elevii care au achitat taxa respectivă, fapt ce mai apoi chiar s-a adeverit.
9.La ce sunt bune examenele? Probabil, când lucrurile se vor mai aşeza, ne va fi dat să vedem că acest straniu virus a acţionat într-o măsură mai mare – şi cu rezultate mai grave în extensie (din fericire nu şi în intensie) – asupra sistemului nostru nervos decât asupra celui respirator. După ce, la un moment dat, se vehicula ideea suspendării – în acest an – a Evaluărilor Naţionale (de la finele clasei a VIII-a) şi a Bacalaureatului (de la finele Liceului), acum aflăm că un grup de năzbâtioşi din Parlament vrea ca tot soiul de “domenii conexe” (Drept, Filosofie, Teologie- de ce nu şi Poliţie?) să capete drept de practică în psihologie, dacă fac un masterat în domeniu. Parcă şi vedem cum se umplu toate “privatele” de masterate în Psihologie!
10.Coaliţia pentru familie revine Promulgarea de către Preşedinte a Legii 45 din 3 aprilie 2020 (ea însăşi completare a Legii 272 din 2004 referitoare la Protecţia şi promovarea drepturilor copilului) – ce prevede obligativitatea desfăşurării semestriale a unei ore de Educaţie pentru viaţă şi sănătate (unde se poate face şi educaţie sexuală) – a declanşat reacţia unor parlamentari (PSD şi PNL), care s-au gândit s-o saboteze introducând un amendament care solicită obligativitatea acordului scris al părinţilor. Bineînţeles, e scoasă în faţă “grija faţă de copii”: ni se spune că ora aceasta – al cărui conţinut, defalcat pe ani de studiu (să nu uităm că sunt doar două ore pe an!), nu l-a văzut încă nimeni – e menită a pune capăt în mod brutal “inocenţei” “copiilor noştri”.
11.“Copiii noştri”. Cine sunt ei? O vorbă de duh (din alte vremuri) spunea că “sunt două categorii de profesori: cei care îşi iubesc materia şi cei care-şi iubesc elevii”. (Ultima parte a afirmaţiei trebuie luată fără conotaţii ambigue!) Ceea ce vrea să spună această formulă lapidară e faptul că profesorul îşi poate face meseria fie din punctul de vedere al disciplinei sale (care e dincolo de contextul concret în care se află), fie din cel al elevilor din faţa sa (care sunt dincoace de cunoştinţele pe care el le oferă).
12.Teoria Conspirației Teoria conspiraţiei spune – simplu şi apăsat – că nimic nu e ceea ce pare a fi. Liniile de tramvai nu sunt paralele din raţiuni tehnice (aşa cum ni se explică de “specialişti”) şi numărul de traverse dintre staţii nu e întâmplător. Conform teoriei conspiraţiei, cine ştie să privească cu adevărat “înţelege” simbolica paralelismului şi numerologia ascunsă a traverselor şi “vede” – în spatele lor – mesajul criptat al ocultei mondiale, al finanţei globale, al iudeo-masoneriei, al iezuiţilor, iluminaţilor, templierilor, criptocomuniştilor, sataniştilor, extratereştrilor sau al a altor entităţi spirituale (indiferent de semn).
13.Lumea de mâine: responsabilitatea socială Celor “care nu mai pot”, merită să li reamintească faptul că suntem abia la începutul unei carantine a cărei durată nu depinde în mod esenţial de deciziile autorităţilor noastre. Aşa că, dincolo de seriozitatea de carton a d-lui Orban şi de aerul (trist) marţial al d-lui Vela, vom sta în case şi economia noastră va fi blocată atâta timp cât, la scară mare (mondială, europeană, regională) lucrurile vor fi problematice.
14.Lumea de mâine. Delocalizare şi virtualizare Astăzi o vedem în chip manifest: suntem dezarmaţi în faţa unei crize de anvergură (între altele şi) datorită faptului că am abandonat, de decenii, unul din principiile apărării în caz de urgenţă – autosuficienţa în ceea ce priveşte resursele şi tehnica de strictă necesitate. În momentele critice realizăm că ceea ce ne este de trebuinţă în mod imperios depinde de un lanţ al comerţului internaţional la al cărui capăt se află – aproape inevitabil – China comunistă.
15.USR, cu plus si minus Atunci când au apărut în viaţa publică, noile partide – USR şi PLUS – se doreau a fi întruchiparea unui alt fel de a face politică. Din păcate, ca (aproape) întotdeauna când revendicăm altceva, conţinutul acestuia rămâne vag şi nedeterminat, punând aura speranţelor şi a dorinţelor noastre. Odată ce încercăm a-i da un contur, descoperim (cu “spaimă şi cutremurare”) că intrăm în jocul cuvintelor, obiceiurilor şi mecanismelor (psihologice, instituţionale, sociale) pe care, în fapt, voiam, dacă nu să le depăşim, măcar să le evităm.
16.Școala şi egalitatea de şanse Să fim oneşti: românului nu-i place egalitatea. Nici măcar atunci când o clamează. Vârstnicii care contestă “pensiile nesimţite” ale diverşilor rentieri ai lumii noi nu o fac în numele egalităţii, ci în cel al invidiei: adică de ce să aibă ăia şi noi să n-avem? Ce, noi n-am muncit? Noi nu merităm? Noi nu suntem oameni? Nici statul comunist – care se pretindea egalitar – nu era populat de cetăţeni cu acest crez: ruralii erau dispuşi la orice pentru a-şi împinge copiii spre “domnie”, iar intelectualitatea urbană, dimpreună cu cadrele de partid (care monopolizaseră poziţia burgheziei interbelice) voia să-şi păstreze statusul social.
17.Video. Conferință: Cine este aproapele meu? Cine sînt marginalii lumii moderne? Pentru a putea răspunde acestei întrebări, e necesar să ne oprim asupra alteia: unde se situează marginile lumii moderne pentru a-i localiza marginalii? Altfel spus, care e conturul acestei modernităţi ai cărei marginali fac obiectul discursului nostru? Probabil modalitatea cea mai bună de a-l sesiza e aceea de-a proceda contrastiv: opunînd lumea modernă lumii care o precedă (şi nu doar într-o strictă cronologie) – aceea a tradiţiei.
18.Dezastrul școlii românești O spun cu sinceritate: declaraţiile doamnei Ministru a Educaţiei din ultima vreme – mai ales cele de după aflarea rezultatelor la testările PISA – mi se par întristătoare. Decembriele ne obligă, lucrurile grăite de dânsa seamănă cu faimosele “staţi la locurili voastre”; situaţia e sub control, Ministerul (şi – mai ales – Ministrul) e pe poziţii, dacă nu vă mai putem da încă o sută de lei, mai tăiem ceva hârtii şi, în cincinalul ce vine, trecem pe “creativitate şi inovaţie”. Acestea nu sunt doar “vorbe,vorbe, vorbe”, ci vorbe cinice, menite a ne arăta – încă odată – că Ministerul e cel cu “performanţele”, iar elevii şi profesorii lor cei ce-şi vor târî mai departe neajunsurile şi problemele.
19.Klaus Iohannis – norocul din ghinion Tot ceea ce poate fi spus despre această campanie (cu turul II inclus) este faptul că a fost pe măsura personajelor sale. Onest vorbind, niciunul dintre candidaţi nu a părut capabil să ridice electoratul numind un ţel care merită şi care poate fi atins. Cutare a părut mai empatic, altul mai locvace, unul mai inteligent, alţii mai ciudaţi, dar toate aceste lucruri au rămas mereu proiectate pe cenuşiul monumental al principalului competitor.
20.Sfinti si (con)damnati Am scris acest text în urmă cu doi ani, pentru o conferinţă – care a avut loc la Cluj – dedicată istoriei noastre recente. Şi atunci, lucrurile despre care e vorba în paginile ce urmează mi s-au părut a ţine de problematica preyantului; o serie de evenimente recente le face mai actuale decât mi-aş fi dorit. D-l Mihai Demetriade, cercetător la CNSAS, a publicat (în “Caietele” insituţiei) un studiu în care arată – printre altele – că episodul maxim al ororii penitenciare româneşti, Piteştiul, nu a fost programat în detaliu de autorităţile comuniste (care – neîndoielnic – au supervizat totul), ci s-a bazat şi pe “improvizaţii” care au actualizat tehnici ale violenţei pe care torţionarii din celule şi le însuşiseră în formarea lor legionară.
21.Câteva observaţii à propos de licenţe Spre deosebire de examenele care finalizează ciclurile şcolare şi de doctorate, licenţele nu beneficiază de notorietate mediatică. Probabil principala raţiune a acestui fapt este aceea că nu sunt “examene naţionale” (precum primele), iar ceea ce conferă “examenul de diplomă” a încetat demult să mai fie un titlu de prestigiu. Felul în care se finalizează studiile universitare este apanajul fiecărei universităţi, a fiecărei facultăţi şi a fiecărui departament. Dacă tot se vorbeşte de autonomie universitară, acesta e domeniul în care ea se aplică cel mai manifest.
22.Noi suntem Europa! O stafie bântuie România şi oriunde i se nimereşte un microfon în faţă ne repetă aceeaşi poveste cu “noi” – cei buni şi oropsiţi – şi “ei” – exploatatorii “fără neam şi Dumnezeu”. Între “noi” şi “ei” a existat dintotdeauna o prăpastie, care acum devine o adevărată tranşee a ultimei lupte cu “neocolonialismul” în numele “valorilor europene”, căci – mai răi decât turcii şi comuniştii – “eurocraţii” de la Bruxelles ne supun deznaţionalizării (fie prin emigraţia de masă, fie prin distrugerea “tradiţiilor” noastre ancestrale).
23.Cum produce școala plagiatori ncepând din acest an universitar, la cursurile de masterat se studiază (şi) “Etica şi integritatea academică”. Dincolo de acest titlu generic – orice s-ar spune, românii au o înclinaţie pentru sintagmele gongorice – e ceva destul de simplu şi, în idee, util, deopotrivă pentru studenţi şi pentru profesori: un îndemn la renunţarea la plagiat. Să vedem mai întâi partea bună a lucrurilor: o problemă despre care se vorbeşte, există; atâta timp cât ne facem că nu ştim despre ce e vorba (sau cât o expediem cu justificări circumstanţiale), ea – pur şi simplu – nu există ca problemă. Nu trebuie să ne fie frică s-o recunoaştem: în România s-a plagiat şi se plagiază industrial.
24.De ce nu avem o opoziție? Pentru ca nu e rentabilă România se apropie patru alegeri – cu referedumul anunţat de preşedinte, cinci – la capătul cărora nu e deloc clar ce ar putea urma. Deocamdată sunt certe doar două lucruri: că PSD-ul nu-şi poate permite să piardă, mai ales legislativele şi că PNL-ul nu-şi poate permite să nu câştige (căci, cu perspectiva de a fi lipsiţi încă o legislatură de funcţii mănoase, oamenii lui “de încredere” ar migra în masă la noua putere – în speţă la versatilul ALDE)
25.Prea târziu Ar fi preferabil ca măcar acum, când începe să ne lovească frigul, să nu ne mai amăgim şi să recunoaştem adevărul: în runda aceasta, Dragnea şi oamenii lui au învins. E mai puţin important dacă faimoasa ordonanţă – cu graţierea şi amnistia – va veni (părerea mea e că va fi dată); ceea ce e important e faptul că, acum, justiţia înseamnă exact ceea ce spune Dragnea că înseamnă. Acesta nu e defetism şi nu e demobilizare; e pur şi simplu luciditate.
26.Despre virtuțile incompetenței și ale imposturii Incompetentul, cel ce nu ştie cum se face ceva (de care – teoretic – se ocupă), cel ce face mereu gafe, “săracul cu duhul”, cel ce cade în ridicol, cel care bate în masă tovărăşeşte şi căruia-i mai scapă câte una, neaoşă, are un mare un avantaj: e un tip uman universal. Râdem de el, îl beştelim şi-l dăm naibii, dar – finalmente – ne recunoaştem în el: “e de-al nostru”. Şi, când îl vedem – deopotrivă ironic şi nostalgic – în felul acesta, ne încearcă ispita unui gând: “dacă ea/el a putut, eu de ce n-aş putea?”
27.Înapoi la Ceaușescu! Istoricii noştri par într-atât de prinşi cu discursurile Centenarului încât nu sunt atenţi la felul în care prezentul luminează trecutul. Pe vremea când se mai vorbea de Revoluţie (aţi observat că acum e pomenită tot mai discret?) una din întrebările care ne frământau – alături de marea: “ cine-a tras în noi după 22?” – era aceasta: cum se face că, din toate ţările estice, doar noi, românii, nu am avut nici o tresărire în 1989 şi am încheiat anul (mirabil) cu singura revoluţie sângeroasă din fostul bloc societic?
28.De ce nu poate exista cercetare în România Domnului Nicolae Hurduc, pe când se va întoarce în viitor Teza mea este următoarea: în România nu poate exista cercetare ştiinţifică. Atenţie: nu că nu există, din diverse motive (între care pe primul loc ar fi subfinanţarea), ci că nu poate exista. Prin asta vreau să spun că există o raţiune principială – mai puternică decât orice context – care face ca cercetare ştiinţifică să fie inexistentă în România. Bineînţeles, o asemenea afirmaţie nu trebuie înţeleasă în sensul că în România nu există tineri (sau mai puţin tineri) talentaţi, sau că nu există oameni care îşi fac treaba cu onestitate acolo unde se află.
29.“Dumnezeu nu li se arată celor îndârjiţi” Până la urmă, lecţia acestui referendum este destul de clară: există o limită – pe care omul obişnuit o percepe difuz, dar o percepe – în construcţia mediatică a realităţii. Faptul de a transplanta în România o problemă (care poate e reală – mai ales în anumite medii – în Anglia, America sau Canada) şi de-a declanşa apoi, în numele ei, un “război preventiv” care “să mobilizeze întreaga societate” s-a dovedit a fi ceva la care oamenii nu au marşat.
30.Referendumul inițiat de ”Coaliția pentru Familie” nu este despre homosexuali Să fim serioşi: câteva mii de oameni (din 20 de milioane), dintre care – probabil – majoritatea preferă discreţia, nici nu sunt problema cea mai mare, nici nu macină temeliile lumii noastre. Cu sau fără celebra modificare din Constituţie, hoţia şi minciuna – ca să vorbim doar de păcatele creştine – vor submina la fel de eficient “securitatea naţională” ca până acum. Dar, e foarte adevărat, după validarea referendumului, ceva se va schimba în lumea noastră: vom vedea ce poate o falsă unanimitate care se bazează pe consensualismul (în parte real, în parte indus al) definirii duşmanului comun.

1 2 3 4 

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by