Conform protocolului militar secret al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (încheiat la Moscova, la 31 martie 1961), autorităţile române au acceptat ca 12 divizii mecanizate (la pace, Diviziile 1, 9 şi 11 Mecanizate şi Diviziile 2, 10 şi 18 Infanterie), două divizii de tancuri (la pace, doar Divizia 6 Tancuri), un regiment de desant-paraşutare, patru regimente de rachete antiaeriene, precum şi patru regimente şi două divizioane de artilerie antiaeriană să fie la dispoziţia comandantului suprem (sovietic) al Forţelor Armate Unite ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia – în cazul declanşării unui război. Totodată, în compunerea aceloraşi forţe se aflau, în caz de război, patru regimente româneşti de aviaţie de vânătoare (înzestrate în mod treptat cu MiG-uri 19 şi 21), două regimente de aviaţie de vânătoare-bombardament (echipate cu MiG-15, MiG-15 BIS, S-102 şi MiG-17), trei regimente şi două batalioane radiotehnice, un regiment de transmisiuni şi întreaga flotă militară maritimă şi fluvială românească.
Pentru dotarea armatei cu tehnică de luptă în perioada 1960-1965, autorităţile de la Bucureşti au prevăzut suma de 6157 milioane de lei. Din aceasta, 1157 milioane de ruble (4236 milioane lei) au fost alocate pentru importurile de produse speciale stabilite în vara anului 1960: 104 avioane MiG-21, radiolocatoare (din Uniunea Sovietică), sisteme moderne de apărare antiaeriană (S-75 „Dvina” şi S-75 M3 „Volhov”), mijloace de tracţiune (din U.R.S.S. şi Polonia), aparatură radio (din U.R.S.S., Ungaria şi R.D.G.) şi 423 tancuri mijlocii T-54 A (Polonia).
În paralel, începând din anul 1961 au fost modernizate tancurile T-34/85 aflate în dotare, în scopul îmbunătăţirii performanţelor de luptă şi prelungirii duratei lor de exploatare. Acele vehicule de luptă au rămas la unităţile mecanizate româneşti existente la pace, prevăzute în protocolul semnat la Moscova, la 31 martie 1961, precum şi la diviziile de infanterie. În acelaşi timp, Divizia 6 Tancuri urma să fie înzestrată treptat cu tancuri mijlocii T-54 A (care nu au mai fost livrate de polonezi), T-62 (propuse iniţial de sovietici) sau T-55 (care au ajuns în cele din urmă în România).
În raportul semnat de generalul Leontin Sălăjan la 22 martie 1961 şi clasificat „Strict secret de importanţă deosebită” s-a menţionat astfel: „Ţinând seama de posibilităţile noastre economice, recomandările făcute de către Comandamentul Forţelor Armate Unite, referitor la asigurarea cu tancuri, nu vor putea fi realizate în întregime.
Până în anul 1965 se vor asigura 100% cu tancuri 3 divizii mecanizate complete (câte 204 bucăţi) şi 3 divizii mecanizate uşoare (câte 120 bucăţi), 80% cu tancuri 1 divizie de tancuri (241 bucăţi) şi 30-50% fiecare din diviziile mecanizate şi de tancuri care iau fiinţă la mobilizare (câte 64-67 bucăţi) [...]
Pentru a asigura exploatarea tancurilor ce se vor realiza până la sfârşitul anului 1965, este necesar să se prevadă, în plus peste planul aprobat, 103 autoateliere şi maşini speciale”.
Tot în anul 1961, Uniunea Sovietică a oferit României cantităţi mari de tehnică de luptă, armament şi muniţii, astfel: 200 de tancuri T 34/85 (fiecare cu câte trei unităţi de foc); 240 de tunuri antiaeriene S-60, cal. 57 mm şi 168 de tunuri antiaeriene KS-19, cal. 100 mm (fiecare cu câte cinci unităţi de foc); 8150 de carabine Mosin-Nagant (cal. 7,62 mm, model 1944); 1170 de puşti-mitraliere RPD (cal. 7,62 mm); 167 de mitraliere de companie RP-46 (cal. 7,62 mm); 200 de mitraliere SG-43 „Goriunov”, montate pe afet mobil (cal. 7,62 mm); 55.217.000 de cartuşe, cal. 7,62 mm, pentru carabina Mosin-Nagant, puşca-mitralieră RPD şi mitralierele SG-43 şi RP-46; 68 de sisteme PUAZO-6 de dirijare a focului tunurilor antiaeriene S-60 (cal. 57 mm), împreună cu 68 de telemetre pentru măsurarea altitudinii. Cele 200 de tancuri T-34/85, oferite gratuit, aveau un grad de uzură de 34%, fiind probabil scoase din înzestrarea unor unităţi ale armatei sovietice. Valoarea lotului de tancuri, împreună cu muniţia aferentă, a fost estimată la aproximativ 120 de milioane de lei.
La rândul lor, autorităţile militare de la Bucureşti erau de acord să trimită în Uniunea Sovietică „armament de modele vechi şi străine” şi muniţie de fabricaţie germană, cehă şi belgiană, astfel: 240 de tunuri antiaeriene sovietice 61-K (model 1939, cal. 37 mm) şi 168 de tunuri antiaeriene sovietice 52-K, model 1939, cal. 85 mm (fiecare cu câte cinci unităţi de foc); 8150 de puşti Z.B.; 1170 de puşti-mitraliere Z.B. şi 367 de mitraliere Z.B., cal. 7,92 mm; 55.217.000 de cartuşe (cal. 7,92 mm) pentru puşti, puşti-mitralieră şi mitraliere de tipul Z.B.
Gheorghe Gheorghiu-Dej a aprobat propunerea prezentată de către generalul de armată Leontin Sălăjan şi susţinută de Gheorghe Apostol, iar schimbul respectiv s-a realizat după ce ambele părţi au efectuat o revizie generală a întregului armament şi a muniţiei, în uzinele şi în atelierele proprii. Cele 200 de tancuri T-34/85 au ajuns astfel la şase batalioane româneşti şi, din luna septembrie 1968, au fost utilizate pentru a înzestra anumite unităţi ale noilor Divizii 57 Tancuri, 67 şi 81 Mecanizate: R. 2 Mc. (amplasat la Bucureşti şi subordonat Diviziei 57 Tancuri); R. 321 Mc. (Râmnicu Sărat), R. 301 Mc. (Galaţi) şi R. 282 Mc. (Focşani), aflate în compunerea Diviziei 67 Mecanizate; R. 223 Mc. (Dej), R. 221 Mc. (Bistriţa) şi R. 227 Mc. (Someşeni), subordonate Diviziei 81 Mecanizate. Aceasta a fost una dintre măsurile urgente aplicate de autorităţile de la Bucureşti, după invadarea Cehoslovaciei de către unităţi militare din cinci state ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, în noaptea de 20 spre 21 august 1968.
Pentru liderii de la Moscova, schimbul de armament şi muniţii dintre Uniunea Sovietică şi România, realizat în perioada 1961-1962, a avut următoarele avantaje:
- unităţile armatei sovietice au cedat armament, tehnică de luptă şi muniţii unui stat aliat şi, probabil, au dorit să primească în schimb echipamente moderne, fabricate în uzinele sovietice sau provenite din stocurile existente în U.R.S.S. Deoarece Nikita Hruşciov dorea să scadă efectivele militare convenţionale ale U.R.S.S. şi să aloce o parte dintre economiile obţinute pentru dezvoltarea cercetării în anumite domenii de vârf (aviaţie, rachete şi submarine), este posibil ca unităţile care au trimis în România arsenalul acestora (uzat moral) să fie reorganizate sau chiar desfiinţate;
- armata română era menţinută într-o stare de dependenţă faţă de piesele de schimb ale echipamentelor militare primite din U.R.S.S. Totodată, se consolida relaţia de colaborare dintre cele două state şi, în mod implicit, liderii de la Kremlin puteau exercita o influenţă foarte mare în relaţiile autorităţilor de la Bucureşti cu alte ţări;
- modelele vechi de armament şi muniţii, trimise de România în URSS, în anii 1961-1962, puteau fi expediate de liderii politici şi militari de la Moscova în diferite state din Africa, Asia şi America Latină, unor grupuri de revoluţionari pro-marxişti.
În cursul convorbirilor care au avut loc la Bucureşti, la 26 martie 1965, dintre gazdele române şi delegaţia chineză care a participat la funeraliile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim-ministrul Zhou Enlai a declarat astfel: „Anul trecut, Uniunea Sovietică a trimis armament pentru [forţele Vietcong din] Vietnamul de Sud: cam 60-70 de mii de puşti. Ce fel de puşti erau acestea? Erau nişte puşti nemţeşti pe care Uniunea Sovietică le-a capturat de la trupele naziste în cel de-al doilea război mondial, arme ce nu pot fi folosite. Tovarăşii vietnamezi, care sunt foarte cinstiţi, au trimis foarte mulţi oameni să controleze aceste puşti; aceştia au găsit numai aproximativ 10 mii de puşti ce puteau fi folosite. Dar şi acestea erau foarte grele. Noi le-am spus să le trimită înapoi, dar ei ne-au răspuns că nu au curajul, că mai bine le lasă în muzeu (subl.n.)”.
Revenind la tancuri, mareşalul Andrei Greciko a solicitat acordul tuturor participanţilor la reuniunea Comitetului Politic Consultativ al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (Moscova, 26 iulie 1963) pentru îmbunătăţirea dotării cu tehnică de luptă modernă şi dezvoltarea armatele statelor din cadrul alianţei. Printre altele, comandantul Forţelor Armate Unite a propus introducerea în arsenalul acestora, în mod treptat, a unui nou model de tanc (probabil T-62), în locul tancului T-34/85 (uzat moral). Generalul Leontin Sălăjan a obiectat imediat şi a fost sprijinit direct în intervenţia sa de către Gheorghe Gheorghiu-Dej. În discuţia cu mareşalul sovietic, liderul P.M.R. a admis că nu era bine „să rămânem cu tancul T-34 până în 1970”, dar problema trebuia studiată în continuare (cu alte cuvinte, amânată) deoarece lucrările de pregătire a teritoriului României pentru apărare costau enorm (circa 12 miliarde de lei) şi aveau termen de finalizare anul 1970. Poziţia reprezentanţilor României a fost aprobată în plenul reuniunii chiar de Nikita Hruşciov. Conform declaraţiei lui Gh. Gheorghiu-Dej, liderul politic sovietic ar fi spus astfel: „Eu sunt de acord, consider juste observaţiile tovarăşilor români, a[le] tov. Sălăjan”.
De remarcat este şi faptul că armata română avea 935 tancuri T-34/85 în anul 1959 şi a mai primit în înzestrare şase tancuri T-54 A – repartizate unui pluton din Divizia 1 Mecanizată (cinci exemplare) şi Şcolii de Ofiţeri de Tancuri de la Piteşti. Greutăţile majore înregistrate în asigurarea pieselor de schimb şi a reparaţiilor au determinat conducerea Ministerului Forţelor Armate să propună în anul 1962 schimbarea tuturor tancurilor T-54 A cu T-34/85. În ianuarie 1963, trei specialişti români au fost trimişi în Polonia, Bulgaria şi Cehoslovacia pentru a analiza ofertele de schimb şi România a renunţat la achiziţionarea a 423 de tancuri T-54 A din Polonia, în favoarea T-55 – produs, iniţial, doar în U.R.S.S.
Este posibil ca ministrul român al Forţelor Armate să se fi opus la Moscova, în iulie 1963, importării unui nou tip de tanc sovietic deoarece un T-62 costa de două ori mai mult decât un T-55, iar armata română primise deja în anul precedent primul lot de tancuri T-55, concomitent cu desfăşurarea procesului de modernizare a tancurilor T-34/85, aflate deja în număr mare în România. Primele unităţi T-55 au sosit la Regimentul 1 Tancuri de la Târgovişte, comandat de către maiorul Nicolae Croicu. Omologii lui Leontin Sălăjan din Polonia şi Cehoslovacia au refuzat la rândul lor să cumpere tancul T-62, la începutul anilor ’60, din cauza preţului său foarte ridicat. Ulterior, la parada desfăşurată la Bucureşti, cu prilejul sărbătoririi zilei naţionale a Republicii Populare Române (23 august 1964), militarii români au defilat şi cu un detaşament de tancuri moderne T-55.
În cursul celei de-a 25-a şedinţe a Comisiei permanente a C.A.E.R. pentru industria de apărare (Moscova, 20-25 noiembrie 1972), delegaţia militară română a informat despre intenţia autorităţilor de la Bucureşti de a dezvolta producţia de tehnică militară, atât pentru nevoile ţării, cât şi pentru export, în scopul obţinerii fondurilor necesare achitării produselor militare pe care urma să le importe în perioada următoare. Totodată, s-a exprimat încă o dată interesul pentru construirea de avioane (inclusiv militare) şi cooperarea cu statele membre ale alianţei în scopul fabricării complexelor de rachete antiaeriene „Strela-1” şi „Strela-2 M”, a aparaturii de vedere pe timp de noapte (de tip pasiv), precum şi a unor echipamente, ansamble şi piese necesare modernizării tancurilor T-54 şi T-55.
În anul următor, în cadrul Comisiei permanente a C.A.E.R. pentru industria de apărare s-a preconizat faptul că România urma să importe, în perioada 1976-1980, următoarele cantităţi de tehnică de luptă şi muniţii: 250-320 de tancuri mijlocii, 50 de instalaţii antiaeriene de lansare „Strela-1” împreună cu 1500 de rachete antiaeriene, 250 de instalaţii de lansare „Strela-2 M” împreună cu 3000 de rachete antiaeriene, 4000 de rachete aer-aer K-13 M şi 4000-4200 de rachete aer-aer R-3 R, 300-350 de staţii radio şi receptoare radio de putere mică şi mijlocie, 700-800 de mijloace de contraacţiune radio şi de cercetare radio.
În acelaşi timp, în conformitate cu Protocolul nr. 7/1973 al grupei temporare de lucru pentru tancuri şi blindate – alcătuită de Comisia permanentă C.A.E.R. pentru industria de apărare –, în România urmau să fie realizate agregate, echipamente şi diferite piese în vederea continuării lucrărilor de modernizare a tancurilor T-54 şi T-55, aflate în înzestrarea tuturor armatelor din Organizaţia Tratatului de la Varşovia. În acest scop, Baza de reparaţii tancuri şi autotunuri de la Mizil (înfiinţată în anul 1951) a fost dezvoltată la începutul anilor ’70 pentru a asimila în producţie 80% din totalul părţilor componente, subansamblelor şi pieselor de schimb realizate în România pentru tancuri (T-55, TR-580, precum şi şasiul tancurilor TR-800 şi P-125), autotunuri şi maşini blindate de diferite tipuri (maşina de luptă a infanteriei, maşina de luptă a vânătorilor de munte, tractoarele mijlocii de artilerie TAR-76 şi TMA-83, precum şi şasiul obuzierului autopropulsat cal. 122 mm).
Pentru a evita cumpărarea de tancuri din U.R.S.S., Polonia sau Cehoslovacia în perioada 1981-1990, autorităţile de la Bucureşti şi-au exprimat încă din anul 1973 dorinţa de a elabora, până în anul 1980, „studii privind condiţiile unei eventuale organizări a fabricaţiei de tancuri, în cooperare cu o altă ţară membră în Comisie”. Intenţia respectivă a fost prezentată de către generalul-colonel Constantin Şandru la cea de-a 27-a şedinţă a Comisiei permanente a C.A.E.R. pentru industria de apărare (Cehoslovacia, 19-24 noiembrie 1973).
Din documentele găsite până în prezent în diferite arhive româneşti rezultă faptul că decizia privind fabricarea unui model de tanc sovietic în România a aparţinut lui Nicolae Ceauşescu şi a fost impusă de liderul politic român la mijlocul anilor ’70. Astfel, potrivit Hotărârii din 13 mai 1974 a Consiliului Apărării al Republicii Socialiste România, autorităţile de la Bucureşti au iniţiat un program „de fabricare în ţară a tancului mijlociu românesc, cu greutatea de aproximativ 40 tone, echipat cu un tun calibru 100 mm. Motorul de 800 CP al acestui tanc şi unele instalaţii speciale urmau să fie asimilate pe bază de licenţă.
Datorită dificultăţilor în obţinerea licenţelor, s-a aprobat ca la realizarea modelului experimental şi a primului lot de 10 tancuri mijlocii româneşti să se folosească motoare de 580 CP şi unele agregate de tipul celor existente pe tancurile T 55-100, aflate în înzestrarea armatei”.
La 28 iunie 1976, generalul Ion Coman, ministru al Apărării Naţionale, şi Ioan Avram, ministrul Industriei Construcţiilor de Maşini, i-au raportat lui Nicolae Ceauşescu faptul că, „deşi nu se asigură în totalitate cerinţele de mobilitate (ale tancului TR-580 – nota P. Opriş) din tema de proiectare, datorită puterii mai reduse a motorului, s-au creat condiţii pentru elaborarea şi verificarea principalelor soluţii tehnice şi tehnologice, urmând ca, după realizarea în ţară a grupului energetic de 800 CP, tancul echipat cu acest agregat să răspundă performanţelor prevăzute în tema iniţială.
Până în prezent a fost realizat un model experimental, în două exemplare, care, în urma probelor efectuate, confirmă soluţiile tehnice adoptate, majoritatea organelor şi agregatelor executate în concepţie originală comportându-se corespunzător.
Lotul de 10 tancuri, în curs de fabricare până în luna martie 1977, va fi folosit ulterior pentru încercarea agregatelor şi aparaturii realizate în concepţie proprie, definitivarea unor tehnologii de producţie şi şcolarizarea personalului ce va participa la fabricarea tancului şi a celui care îl va exploata în unităţi. Concomitent, în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 38 din 03 aprilie 1975, s-a trecut la executarea lucrărilor de investiţie la Întreprinderea mecanică Mârşa, în vederea realizării capacităţilor necesare fabricării tancurilor.
În şedinţa din 19.09.1975, Consiliul Apărării a hotărât ca agregatul energetic de 800 CP să fie executat în ţară, pe bază de proiecte proprii, folosindu-se modele importate.
Pentru îndeplinirea acestei hotărâri, Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini a luat măsuri de asimilare a motorului şi transmisiei, astfel ca prototipul să fie omologat la finele anului 1980, iar fabricaţia de serie să înceapă din anul 1983.
Aceasta determină o decalare cu cinci ani a programului şi reeşalonarea asimilării tancului mijlociu cu motor de 800 CP de concepţie proprie. [...]
De asemenea, s-a elaborat un program şi s-a trecut la proiectarea şi asimilarea echipamentelor electronice de conducere a focului de pe tanc, stabilizatorului tunului, instalaţiilor de stingere a incendiilor şi de protecţie antiatomică”.
În planul respectiv s-a stabilit că omologarea prototipului şi seria zero a tancului TR-580 (T 55-100, cu motor de 580 CP) să fie realizate în anul 1977, respectiv în 1978, iar producţia de serie să înceapă în 1979. În acest sens, Nicolae Ceauşescu a aprobat fabricarea a circa 600 de tancuri TR-580, echipate iniţial cu motoare provenite din import (R.P. Polonă), iar din anul 1981 cu motoare produse în ţară.
Generalul Tiberiu Urdăreanu, şef al Direcţiei Tancuri şi Auto în perioada respectivă, afirma în anul 1981 faptul că „proiectul tancului a fost realizat la Institutul 111, în cooperare cu institutele de profil ale ministerelor participante la programul de tanc şi cu specialişti din partea beneficiarului, respectiv Direcţia Tancuri şi Auto”, iar „documentaţia a fost expediată direct la întreprinderile de profil ale ministerelor. [...]
În varianta Direcţiei Tancuri şi Auto, acesta (TR-580 – nota P. Opriş) era un tanc pe care să „şcolim” industria. În consecinţă, trebuia produs în cantităţi mici”.
Din păcate, la începutul anilor ’80, Nicolae Ceauşescu a ordonat sistarea importurilor de produse speciale pentru industria românească de apărare, fiind afectată în final calitatea tancurilor realizate în ţară. La 11 iulie 1982, generalul Tiberiu Urdăreanu menţiona: „Totul trebuie să se producă în ţară, a decis şeful statului şi comandantul nostru suprem. Nu s-a precizat dacă decizia va fi valabilă şi la război. Măsura în sine este corectă pentru o armată în condiţiile în care toţi vecinii noştri, mai puţin iugoslavii, ne sunt ostili. Numai că această sarcină ar trebui însuşită şi aplicată de circa 100 de întreprinderi implicate în industria de tehnică militară. Unele din acestea, chiar dacă s-au străduit, nu au reuşit. De exemplu, etanşeitatea nu putea fi asigurată datorită calităţii necorespunzătoare a garniturilor, iar sistemul de conducere a focului nu era fiabil din cauza componentelor electronice neperformante”.
La rândul său, generalul Victor Stănculescu a declarat în anul 2009 faptul că „primele semne de pericol pentru România au început de prin 1978. Atunci, când a început să se ceară să eliminăm din tehnica militară, din sistemul de componente electronice, aurul şi argintul, care făceau posibile, în sistemul militar, manevrele de fineţe, plus eliminarea aluminiului din anumite componente, ş.a.m.d., Ceauşescu a intrat într-o zonă care nu-mi convenea. În astfel de domenii, militarii simt imediat când cineva se îndreaptă spre trădarea interesului naţional. Apoi aflasem informaţii despre reacţia ruşilor la politica lui Ceauşescu (subl.n.)”.
Pentru urgentarea fabricării tancului TR-800 (T 55-100, cu motor de 800 CP), generalul Victor Stănculescu a obţinut în luna august 1982 aprobările pentru transferarea programului respectiv la Direcţia Tancuri şi Auto. O lună de zile mai târziu, prototipul tancului se afla în poligonul de la Mihai Bravu (judeţul Giurgiu) pentru testări. În acelaşi timp, colonelul inginer Ştefan Popa, directorul Fabricii de Maşini Grele Speciale, a primit ordin de la generalul Tiberiu Urdăreanu să realizeze omologarea tancului până la sfârşitul anului 1982. Aceasta era deja în întârziere cu 8 luni faţă de termenul stabilit iniţial (31 decembrie 1981).
Până la sfârşitul lui 1982, Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti nu a livrat turelele planificate, iar Întreprinderea „Hidromecanica” din Braşov nu reuşit să fabrice transmisia pentru TR-800. În cele din urmă, omologarea tancului TR-800 a avut loc la 6 august 1983, la Întreprinderea „23 August” din Bucureşti. Un an mai târziu, câteva exemplare din seria zero au fost participat la parada militară desfăşurată cu prilejul sărbătoririi zilei naţionale.
Defilarea cu tancuri TR-800 la 23 august 1984 nu a însemnat şi o rezolvare a problemelor foarte dificile cu care se confruntau inginerii care lucrau la proiect. Acestea au continuat în anii următori, iar la reuniunea din 31 mai 1989 a Consiliului Apărării, Nicolae Ceauşescu a ameninţat că va suspenda producţia de tancuri, ca urmare a deficienţelor constatate la garniturile de cauciuc şi curelele de transmisie ale celor două prototipuri de tancuri TR-125 – echipate cu un tun cu ţeavă lisă cal. 125 mm şi un motor de 900 CP şi trimise la probe în Maroc, în prima parte a anului 1989.
Reacţia foarte nervoasă a preşedintelui ţării a fost precedată de o concluzie generală menţionată în documentul intitulat „Raport privind asigurarea producţiei de componente electronice necesare realizării tehnicii militare prevăzute în Programul Unitar de Dezvoltare a Industriei de Apărare 1989-1995, cu deosebire a echipamentelor pentru blindate, aviaţie, marină, radiolocaţie, transmisiuni şi cu laser” – concluzie care a fost prezentată în plenul şedinţei din 31 mai 1989 a Consiliului Apărării de generalul-colonel Vasile Milea. În discursul său, ministrul Apărării Naţionale a afirmat astfel: „Vă rog să-mi permiteţi să vă raportez în mod deosebit în legătură cu problema calităţii la tancuri şi la aviaţie că, din punct de vedere al electronicii, fiabilitatea nu întotdeauna s-a ridicat la încadrarea în parametrii stabiliţi. Sunt consumuri mari la carburanţi, la lubrefianţi, peste normele admise. Am încercat de multe ori, dar nu am reuşit să facem prea mult în această problemă, care ne preocupă în continuare. Deja unităţile noastre s-au dotat, am început şcolarizarea, însă întâmpinăm greutăţi din acest punct de vedere”.
În cadrul aceleiaşi reuniuni, Ion Coman, fost ministru al Apărării, a declarat: „Este adevărat, s-au făcut multe lucruri, armata a fost dotată, înzestrată şi s-a mai şi exportat. Însă, cu tot efortul făcut, nu este rezolvată problema tancului de 800 CP care, atât din punct de vedere al cantităţilor planificate, cât şi din punct de vedere al calităţii, lasă foarte mult de dorit. Sunt probleme la motor şi transmisie şi, cu toate analizele făcute la fabrică şi la poligon, nu este rezolvată problema tancului de 800 CP”.
Enervat de situaţia prezentată la acea şedinţă, Nicolae Ceauşescu a hotărât astfel: „Ce trebuie să se reţină de către ministerele de specialitate şi de către Ministerul Apărării Naţionale din discuţiile de astăzi? Cătrebuie neapărat să acţionăm cu mai multă răspundere privind evitarea excesivă de electronizare, care am impresia că îşi spune cuvântul şi la tanc – şi trebuie să eliminăm asemenea lucruri”.
Generalul Vasile Milea l-a întrerupt pe Nicolae Ceauşescu pentru a menţiona că „într-adevăr, acum este aparatură electronică şi pe tancuri”. În opinia noastră, ministrul Apărării Naţionale înţelegea foarte bine rolul aparaturii respective deoarece absolvise Facultatea de Tancuri, Blindate şi Mecanizate din cadrul Academiei Militare „I.V. Stalin” din Bucureşti, ca şef de promoţie (1950-1952). Cu toate acestea, generalul Vasile Milea nu a reuşit să influenţeze hotărârea anunţată pe loc de Nicolae Ceauşescu: „Trebuie să le scoatem afară şi să facem lucruri simple, cu care tanchistului să-i fie uşor să se descurce, nu să complicăm lucrurile, că rămâne cu tancul în câmp şi nu mai face doi bani! Trebuie să revedem şi să înlăturăm tot ceea ce este scump şi strică calitatea. Trebuie mers direct pe aparatură clasică. Aşa trebuie să facem! [...]
Consider că este necesar ca în 2 săptămâni să-mi prezentaţi programul cu problemele pe care le mai avem în ce priveşte calitatea şi în cât timp – în câte săptămâni şi luni – vor fi complet soluţionate. Nu se poate merge mai departe în felul acesta! (subl.n.)”.
În altă ordine de idei, la 28 februarie 1989 a avut loc la Bucureşti şedinţa unei comisii speciale a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, în cursul căreia a fost analizat un document de lucru sovietic, referitor la propunerile de dezarmare prezentate de fiecare stat membru al alianţei.
După zece zile de la reuniunea respectivă, în capitala Austriei au început negocierile dintre reprezentanţii statelor membre NATO şi cei ai statelor din Organizaţia Tratatului de la Varşovia, cu privire la reducerea efectivelor militare şi a cantităţilor de armament convenţional existente în Europa.
În perioada 24-27 aprilie 1989, generalul Victor Stănculescu, prim-adjunct al ministrului Apărării şi şef al departamentului pentru Producţia de Apărare şi Înzestrare a Armatei, a participat la cea de-a 39-a şedinţă a Consiliului Tehnico-Militar al Forţelor Armate Unite. Înainte de plecarea la reuniunea din Polonia, el a primit un mandat de la Nicolae Ceauşescu şi generalul Vasile Milea, în care s-a precizat faptul că România era de acord cu „recomandarea [Consiliului Tehnico-Militar] pentru înzestrarea armatelor cu 24 tipuri noi de tehnică, adaptarea parametrilor tactico-tehnici, metodicilor de încercări şi lucrărilor de cercetare finalizate pentru încă 24 noi categorii. Din acestea, 8 tipuri noi de tehnică au fost realizate în ţara noastră”: maşina de luptă a infanteriei; tractor de evacuare şi reparaţii pe roţi pentru transportoare amfibii blindate; simulator, asistat de calculator, pentru instruirea echipajelor de pe tancuri; instalaţii numerice de selecţie a ţintelor aeriene mobile pentru trei tipuri de staţii de radiolocaţie; receptor radio clasa a III-a; receptor radio clasa I, pe unde ultralungi, lungi, medii şi ultrascurte.
La aceeaşi reuniune, generalul-locotenent Victor Stănculescu a fost de acord cu recomandările Consiliului Tehnico-Militar al Forţelor Armate Unite privind „modernizarea tancurilor T-72 şi urgentarea acestor lucrări la tancurile T-55 A”, precum şi „realizarea unui complex automatizat de perspectivă pentru conducerea focului artileriei”. Cu acel prilej, prim-adjunctul ministrului român al Apărării Naţionale a solicitat „acordarea specializării, transmiterea de licenţe şi colaborarea în producţia unor elemente de modernizare” la cele două tipuri de tancuri menţionate.
Precizăm faptul că unul dintre batalioanele Regimentului 1 Tancuri „Vlad Ţepeş” (aflat la Târgovişte) a primit în perioada 1978-1979 cele 31 de tancuri T-72 comandate în U.R.S.S. Aceasta a fost unica subunitate din România care a avut în înzestrare acel model de tanc. Valoarea totală a contractului a fost de 150 milioane de lei valută Est. În suma respectivă s-a prevăzut şi livrarea muniţiei, a materialelor necesare exploatării şi reparării blindatelor, precum şi a materialelor de învăţământ dedicate acelui model de tanc.
Prin cumpărarea de tancuri T-72, autorităţile române au transpus în practică ideea generală a mareşalului sovietic Ivan Iakubovski privind utilitatea „de a avea în fiecare armată aliată anumite unităţi (subunităţi) înzestrate cu cele mai moderne tipuri de armament şi tehnică militară, pentru pregătirea din timp a cadrelor pentru noua tehnică, dobândirea experienţei în însuşirea, întrebuinţarea în luptă şi exploatarea acesteia (subl.n.)”.
La mijlocul lunii aprilie 1989, conducerea Marelui Stat Major al armatei sovietice a propus desfăşurarea la Moscova, la 28 aprilie 1989, a unei consfătuiri a şefilor Marilor State Majore ale armatelor din alianţă. Scopul reuniunii respective era clar: discuţii despre „nivelurile cantitative în forţe armate şi armamente ce ar urma să fie convenite în diferite etape ale negocierilor (de la Viena – nota P. Opriş), lista cu armamentele ce se propun pentru prima etapă (a negocierilor – nota P. Opriş), precum şi delimitarea zonelor de reducere a armamentelor şi efectivelor în Europa, de la Atlantic la Urali”.
La consfătuirea de la Moscova, România a fost reprezentată de o delegaţie condusă de către generalul-locotenent Nicolae Eftimescu, prim-locţiitor al şefului Marelui Stat Major. Acesta a fost însoţit de doi ofiţeri şi un reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe. Pentru reuniunea militară din capitala U.R.S.S., aceştia au primit aprobarea de la Nicolae Ceauşescu „să se conducă după mandatul aprobat de Dumneavoastră în luna martie a.c. pentru desfăşurarea negocierilor de la Viena referitoare la forţele armate şi armamentele convenţionale din Europa”.
În contextul schimbărilor care aveau loc pe continentul european, atât diplomaţii, cât şi generalii români care au participat la reuniunile din 1989 ale alianţei au observat o modificare în discursurile reprezentanţilor sovietici. Aceştia testau reacţia partenerilor din Organizaţia Tratatului de la Varşovia faţă de o posibilă transformare a alianţei respective într-o organizaţie preponderent politică. Ca urmare a interesului manifestat de autorităţile de la Moscova pentru continuarea dialogului cu liderii statelor membre ale NATO în domeniul dezarmării convenţionale şi nucleare, anumite obligaţii militare ale ţărilor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia urmau să fie modificate.
În acelaşi timp, lideri politici din Ungaria şi Polonia îşi exprimau deja sub diferite forme intenţiile cu privire la o posibilă retragere a ţărilor respective din Organizaţia Tratatului de la Varşovia. O serie de discuţii în acest sens au avut loc la Varşovia, în prezenţa lui Eduard Şevardnadze, şeful diplomaţiei sovietice, în cursul reuniunii Comitetului miniştrilor Afacerilor Externe ai statelor membre ale alianţei (26-27 octombrie 1989).
Într-o conferinţă de presă desfăşurată la Varşovia (30 octombrie 1989), I. Boimov, adjunct al ministrului sovietic al Afacerilor Externe, a negat faptul că Ungaria şi Polonia doreau să se retragă din Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Cu toate acestea, desfiinţarea Zidului Berlinului (9 noiembrie 1989) şi „revoluţia de catifea” de la Praga au accentuat problemele politice şi militare cu care se confruntau sovieticii, în procesul de reorganizare a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Dintr-o dată, hotărârile adoptate la 28 aprilie 1989, la Moscova, de către şefii Marilor State Majore ale armatelor statelor membre ale alianţei, au fost puse sub semnul întrebării de evoluţia evenimentelor de la Varşovia (pierderea puterii politice de către comuniştii polonezi), Berlin şi Praga.
Analizând modul cum s-a blocat industria românească de apărare după disoluţia Organizaţiei Tratatului de la Varşovia şi a C.A.E.R., se poate observa faptul că, în anii ’70-’80, România a economisit fonduri valutare semnificative prin restrângerea importurilor sale de armament, muniţii şi tehnică de luptă. Concomitent, au fost alocate resurse umane, materiale şi financiare substanţiale în scopul dezvoltării industriei proprii de apărare şi, din păcate, o mare parte din produsele speciale realizate în perioada respectivă au fost uzate moral.
În momentul în care fondurile alocate pentru înzestrarea armatei române s-au diminuat, la începutul anilor ’90, iar pe piaţa C.A.E.R. şi în diferite state asiatice şi africane nu a mai ajuns o parte însemnată din produsele speciale româneşti, industria de apărare din România a intrat în recesiune.
Stenograma şedinţei din 31 mai 1989 a Consiliului Apărării al Republicii Socialiste România, în cursul căreia s-a discutat, printre altele, despre situaţia existentă în industria românească de apărare (extrase).
Stenograma şedinţei Consiliului Apărării Republicii Socialiste România
din data de 31 mai 1989
Şedinţa a fost prezidată de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, preşedintele Republicii Socialiste România şi comandant suprem al Forţelor Armate ale R.S. România.
La şedinţă au participat tovarăşii: Constantin Dăscălescu, Emil Bobu, Ion Coman, Gheorghe Oprea, Radu Bălan, Ioan Totu, Vasile Milea, Tudor Postelnicu, Iulian Vlad, Ilie Ceauşescu.
Au fost invitaţi tovarăşii: Ştefan Guşă, prim-adjunct al ministrului apărării naţionale şi şef al Marelui Stat Major; gl.col. Hortopan Ion, comandantul Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor; gl.col. Mocanu Mircea, comandantul apărării antiaeriene a teritoriului; gl.lt. Dafinescu Traian, şeful de stat major al Comandamentului Serviciilor Armatei; gl.maior Voinea Gheorghe, comandantul Armatei I; gl.lt. Chiţac Mihai, comandantul Trupelor Chimice şi comandant al garnizoanei Bucureşti; gl.maior Rus Iosif, comandantul Aviaţiei Militare; gl.maior Ioniţă Constantin, comandantul artileriei; col. Teacă Petre, comandantul Trupelor de Grăniceri; col. Popescu Gheorghe, comandantul Trupelor de Geniu.
Au mai fost invitaţi tovarăşii: [colonelul] Ghinţei Gheorghe, locţiitorul şefului de Stat Major al Gărzilor Patriotice de la CC al PCR; gl.lt. Victor Stănculescu, prim adjunct al ministrului apărării naţionale; Ion Radu, Eugeniu Rădulescu, Nicolae Vaidescu.
[...]
Tov. Nicolae Ceauşescu: Acesta a fost punctul 4 al ordinei de zi adică: Raport privind reorganizarea unor comandamente şi direcţii centrale în scopul coordonării unitare a pregătirii de luptă şi politice a unităţilor din trupele de uscat, apărarea antiaeriană şi aviaţie, conducerii operative şi eficiente, eliminării paralelismelor şi reducerii cheltuielilor.
Deci, deocamdată rămânem aşa cum suntem acum.
În ceea ce priveşte punctele 5, 6 şi 7 – să le discutăm împreună, pentru că este vorba de dotarea armatei.
PUNCTUL 5
Raport cu privire la îndeplinirea planului de producţie, export, asimilări produse noi de tehnică militară şi investiţii speciale în anul 1988.
PUNCTUL 6
Raport privind stadiul îndeplinirii programului de blindate, sarcinile până la sfârşitul cincinalului actual şi direcţii de dezvoltare până în anul 2000.
PUNCTUL 7
Raport privind asigurarea producţiei de componente electronice necesare realizării tehnicii militare prevăzute în Programul Unitar de Dezvoltare a Industriei de Apărare 1989-1995, cu deosebire a echipamentelor pentru blindate, aviaţie, marină, radiolocaţie, transmisiuni şi cu laser.
Ce aveţi de spus ?
Sigur, activitatea nu a mers bine.
Tov. Vasile Milea: Tovarăşe secretar general, aşa cum s-a prezentat şi în raport, avem categorii de tehnică realizate integral şi categorii de tehnică militară asigurate şi realizate sub procentaj şi sub cele stabilite prin planul de stat.
Vă rog să-mi permiteţi să vă raportez în mod deosebit în legătură cu problema calităţii la tancuri şi la aviaţie că, din punct de vedere al electronicii, fiabilitatea nu întotdeauna s-a ridicat la încadrarea în parametrii stabiliţi. Sunt consumuri mari la carburanţi, la lubrefianţi, peste normele admise. Am încercat de multe ori, dar nu am reuşit să facem prea mult în această problemă, care ne preocupă în continuare. Deja unităţile noastre s-au dotat, am început şcolarizarea, însă întâmpinăm greutăţi din acest punct de vedere.
Tov. gl.lt. Victor Stănculescu – prim adjunct al ministrului apărării naţionale şi şef al Departamentului pentru Producţia de Apărare şi Înzestrare a Armatei:
Vă rog să-mi permiteţi să raportez:
Ca urmare a analizei făcute sub conducerea Dumneavoastră, la nivelul economiei naţionale, în plenara Comitetului Central şi în şedinţele Comitetului Politic Executiv, precum şi în şedinţele de lucru pe care le-aţi avut, în primele 5 luni ale acestui an, din punct de vedere al realizării planului producţiei de apărare, indicatorii s-au îmbunătăţit, astfel că vă putem raporta că, pe primele 5 luni, planul este îndeplinit în proporţie de 101,5 la sută şi reprezintă 40 la sută din planul anual, iar faţă de perioada corespunzătoare din anul 1988, când era numai de 33 la sută (sic!). Însă, aşa cum a raportat şi tovarăşul ministru, aceasta nu a rezolvat problema calităţii. Noi desfăşurăm activitatea împreună cu ministerele, centralele şi întreprinderile, precum şi cu întregul aparat al controlului de calitate, lucrând în strânsă colaborare cu Inspectoratul General de Stat pentru Controlul Calităţii Produselor şi cu aparatul militar de control pentru ca, în domeniul calităţii şi fiabilităţii produselor, să se îndeplinească programele care s-au stabilit pentru creşterea calităţii produselor militare. Aşa cum aţi ordonat Dumneavoastră, s-au stabilit şi măsuri privind colaborarea cu controlul de calitate în domeniul autovehiculelor, unde Inspectoratul General de Stat pentru Controlul Calităţii Produselor şi organul de control al Ministerului de Interne fac aceste verificări pentru export.
De asemenea, vă raportez că am avut unele probleme legate de modul cum s-au asimilat unele materiale în metalurgie şi chimie, în sensul că unele din acestea nu au putut ajunge la parametrii stabiliţi şi, din această cauză, de asemenea am avut unele greutăţi, care au fost raportate şi definesc unele lipsuri în funcţionarea tehnicii militare. Am avut şi unele întârzieri în livrarea din partea metalurgiei şi chimiei a unor produse care se înglobează în producţia de apărare. I-am informat pe tovarăşii prim viceprim-miniştrii ai guvernului, care coordonează aceste ramuri, dânşii au acţionat şi raportez că, la ora actuală, am intrat aproape într-un ritm complet de asigurare a materialelor, atât la nivelul cantităţii, cât şi din punct de vedere al calităţii, aşa cum aţi indicat Dumneavoastră.
Mai sunt unele lipsuri în domeniul propunerilor privind preţurile de cost prezentate Dumneavoastră. Deşi am acţionat pentru reducerea acestora, unele preţuri de cost au fost respinse la nivelul Dumneavoastră şi aceasta pe bună dreptate. Am învăţat din aceasta şi vom lua măsuri ca, împreună cu ministerele producătoare, să creştem exigenţa în analiza economică pe întreprinderi.
Vă asigur că, împreună cu ministerele respective şi cu centralele Departamentului, în spiritul indicaţiilor Dumneavoastră, al hotărârilor de partid, vom acţiona mai bine pentru ca planul pe acest an să fie îndeplinit integral şi, aşa cum aţi indicat Dumneavoastră, să avem un spor de calitate, care să dea acestor produse ceea ce trebuie pentru toate produsele destinate apărării ţării şi, atunci când este nevoie, să fie competitive şi la export.
Tov. Gheorghe Oprea: Vă rog să-mi permiteţi să raportez:
În cursul trimestrului I, împreună cu tovarăşul ministru Milea, cu tovarăşul Stănculescu, cu tovarăşul secretar Ion Coman şi cu ministerele, am analizat stadiul realizării sarcinilor la producţie şi am stabilit măsurile necesare, ceea ce a făcut ca realizările pe primele 5 luni să se îmbunătăţească substanţial şi ne-am înţeles ca, lunar, la toate şedinţele care se fac la nivelul Departamentului, al Ministerului Apărării Naţionale, să analizăm unde mai apar întârzieri şi probleme în ceea ce priveşte calitatea produselor.
Aceste probleme stau în atenţia noastră şi vom acţiona, aşa cum ne-aţi indicat Dumneavoastră şi la ultima şedinţă, când ne-aţi atras atenţia asupra modului cum trebuie să lucrăm pentru a îmbunătăţi această situaţie.
Tov. Nicolae Ceauşescu: Mai are cineva ceva de spus?
Tov. Ion Coman: Este adevărat, s-au făcut multe lucruri, armata a fost dotată, înzestrată şi s-a mai şi exportat. Însă, cu tot efortul făcut, nu este rezolvată problema tancului de 800 CP care, atât din punct de vedere al cantităţilor planificate, cât şi din punct de vedere al calităţii, lasă foarte mult de dorit. Sunt probleme la motor şi transmisie şi, cu toate analizele făcute la fabrică şi la poligon, nu este rezolvată problema tancului de 800 CP. -Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro
