În repetate rânduri, de-a lungul istoriei, părți combatante într-un conflict au încercat să utilizeze propaganda pentru a ascunde adevărul, sau pentru a-și pune propriile acțiuni într-o lumină favorabilă. Vom încerca să trecem în revistă doar câteva astfel de exemple.
Genocidul din Rwanda, sau cum un post de radio a dus la moartea a un milion de oameni
Genocidul din mica țară africană, petrecut în 1994, are ca particularitate faptul că un număr imens de persoane a fost ucis într-o perioadă foarte scurtă de timp, aproximativ trei luni. Rwanda a fost colonizată de către germani, pentru prima oară în 1897, apoi, după primul război mondial, de către belgieni.
Populația acestei țări este formată din etnia majoritară, hutu, în proporție de 85%, și din cea minoritară, numită tutsi.
În timpul perioadei coloniale, belgienii au acordat drepturi etnicilor tutsi, aceștia devenind clasa conducătoare. După retragerea belgienilor și proclamarea independenței, resentimentele ies la iveală, iar tensiuni rasiale încep să apară. Totuși, nimic nu anunța ceea ce avea să urmeze.
Data de început a genocidului este considerată 6 aprilie 1994. În acea zi, avionul care îl transporta pe președintele țării, Juvenal Habyarimana, etnic hutu, a fost doborât în apropierea capitalei Kigali. Uciderile au început câteva ore mai târziu.
Un rol esențial în instigarea la violență l-a avut postul de radio RTLM. Anterior, acest post de radio avusese o poziție pro-hutu, învinuind etnia tutsi de asuprire a populației. Discursul de ură a început încă înaintea datei de 6 aprilie.
Tutsi erau numiți „gândaci” care trebuie striviți, iar populația hutu era sfătuită să fie pregătită pentru momentul în care „copacii înalți vor fi tăiați”, o aluzie la statura longilină a etnicilor tutsi.
Postul se bucura de o acoperire națională, astfel că îndemnurile repetate la ură interetnică ajungeau la oricine deținea un aparat de radio. Încă de la începutul tragicelor evenimente, prin transmisii continue, postul de radio RTLM a furnizat miliției hutu Interhamwe informații despre localizarea cetățenilor tutsi proeminenți care se ascundeau.
Majoritatea crimelor se făceau cu maceta, astfel încât naționaliștii hutu puteau fi văzuți cu o macetă într-o mâna, și cu un aparat de radio în cealaltă mâna.
Ulterior genocidului, opinia publică internațională a condamnat țările europene care ar fi avut capacitatea de a bruia transmisiunile RTLM, dar nu au făcut-o. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, foarte multe vieți ar fi fost salvate cu siguranță.
Implicarea postului de radio în genocidul rwandez este un exemplu clar de folosire a mass-mediei în scopul instigării la violență, fie că este ea rasială, etnică, sau religioasă.
„Eternul evreu”, sau filmul care a reprezentat o culme a antisemitismului
Propaganda antisemită în perioada celui de-al treilea Reich este un subiect extrem de cunoscut, fiind studiat îndelung. Ne vom opri însă atenția asupra modului în care, prin intermediul cinematografiei, ministrul propagandei, Joseph Goebbels a influențat opinia publică germană, încercând să justifice eliminarea evreilor.
Der ewige Jude, în original, sau Eternul evreu, în traducere, a fost un film documentar produs în 1940 de cinematografia nazistă. Anterior, Goebbels avusese și alte încercări de a promova ura împotriva evreilor, menționând aici expoziția antisemită din 1937, la Munchen purtând același nume.
Totuși, părerile opiniei publice germane erau încă destul de împărțite referitor la evrei, ceea ce a nemulțumit profund cercurile naziste.
Mare parte a filmărilor pentru „Eternul evreu” au fost efectuate în Polonia proaspăt ocupată, țară care avea o mare comunitate evreiască, Goebbels alegându-l pe Fritz Hippler pentru a-l regiza.
La începutul filmului,un text animat informează publicul că această „înregistrare documentară” îi prezintă pe evrei în starea lor inițială „înainte de a-și pune masca de europeni civilizați”.
Filmul este o înșiruire de scene stereotipe în care evreii sunt înfățișați ca fiind cruzi, avari, oricând dornici de a face rău și întotdeauna gata de a complota împotriva binelui comun al unei țări.
Sunt dese scenele în care evreii sunt portretizați practicând niște meserii imorale, cum ar fi cămătăria. Este des făcută analogia între aceștia și șobolani, fiind cunoscută imaginea pe care aceste rozătoare o au în mentalul colectiv, aceea de dăunători. Fimul oferă o succesiune de scene în care evreii sunt descriși ca un popor necivilizat, parazit, cu statut social și moral scăzut.
Multe scene sunt filmate în ghettourile din Varșovia și Lodz, punând starea deplorabilă a evreilor, în ceea ce privește condițiile sanitare, pe seama modului de viață obișnuit al acestora, nespunându-se faptul că la momentul filmării, ei erau obligați de administrația germană la traiul în condiții insalubre.
De asemenea, evreii sunt descriși ca fiind manipulativi, fiind capabili să-și schimbe înfățișarea în funcție de situație. Totodată, aceștia sunt în mod direct acuzați de rata uriașă a șomajului în Germania, de după primul război mondial.
“Eternul evreu” este considerat un arhetip al propagandei cinematografice, un exemplu clar al folosirii celei de-a șaptea arte în scopul promovării intereselor unui regim dictatorial, și totodată un semnal de alarmă privind implicarea cinematografiei în propagandă.
Războiul din Ucraina în mass media, controverse, inexactități și manipulări
Când vine vorba despre agresiunea Rusiei asupra Ucrainei, ambele tabere au propria versiune a evenimentelor pe care o propagă prin mijloacele de informare.
Regimul dictatorial de la Kremlin a izolat practic marea majoritate a cetățenilor ruși de informațiile reale de pe front. Astfel, presa rusă subordonată lui Putin, precum și vectorii de opinie de la televiziuni etichetează guvernul ales democratic de la Kiev ca fiind unul fascist.
Protest la o importantă televiziune rusă Foto: Facebook
Invadarea Ucrainei este camuflată sub termenul ambiguu de ‘operațiune specială’, fiind interzisă folosirea cuvântului ‘război’.
Trupele ruse invadatoare sunt descrise ca fiind ‘eliberatoare’ a etnicilor ruși din Donbas și Luhansk, ba chiar și a poporului ucrainean care ar fi fost indus în eroare de regimul de la Kiev, acesta din urmă fiind aservit Occidentului.
Falsa retorică rusă nu se oprește aici. Astfel, plecându-se de la informația, reală ce-i drept, că anumiți componenți ai Batalionului Azov, au vederi de extremă dreapta, se generalizează, afirmându-se că întreaga conducere ucraineană este formată din ‘elemente fasciste, banderiste’.
Rușii, ca popor, au un lung istoric de a fi ținuți în întuneric în ceea ce privește informațiile reale sau adevărul istoric. De aceea, faptul că foarte mulți ruși sprijină războiul de agresiune din Ucraina, nu vine chiar ca o mirare.
De partea cealaltă, se poate spune că Ucraina câștigă clar războiul mediatic. Spre deosebire de tabăra rusă, aici comunicatele de presă vin cu regularitate.
Având în vedere comportamentul soldaților ruși, nici nu e greu ca ucrainenii să stârnească simpatia opiniei publice internaționale. Evident și regimul de la Kiev folosește propaganda ca armă mediatică.
Astfel, deși evenimentele de pe front sunt descrise cu acuratețe, apar exagerări, înfloriri. Profitând de curentul internațional anti rus, aceștia sunt portretizați ca fiind barbari, sălbatici, de o violență extremă. Sigur, sarcina ucrainenilor este considerabil ușurată de modul bestial în care rușii își tratează oponenții.
Un raport de sâmbătă al Organizației Națiunilor Unite afirmă că forțele armate din Ucraina poartă o mare parte, și poate egală, din resposabilitatea pentru un atac care a avut loc la un azil de bătrâni din Luhansk, unde zeci de pacienți în vârstă și cu dizabilități au fost prinși înăuntru fără apă sau electricitate, la două săptămâni după ce Rusia a invadat Ucraina.
Pe scurt, ONU acuză forțele armate ucrainene că au folosit civili ca scut uman.
Raportul Biroului Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului al ONU nu concluzionează că ambele părți au comis crime de război, dar spune că bătălia de la azilul de bătrâni este un exemplu îngrijorător cu privire la potențiala utilizare a ”scuturilor umane” pentru a bloca armata rusă în anumite zone.
Referințe:
- Cum se vede în Rusia invazia Ucrainei, prin cenzura lui Putin
- Cât de departe va merge Rusia cu propaganda patriotică: Kremlinul vrea procese de tip Nurnberg pentru a-și justifica invazia
- Fost jurnalist ce a plecat din tv-uri de propagandă rusă, aflat în Belarus: „Eu nu mai am „țara mea”, pentru că ea aparține prietenilor lui Putin
Surse:
- Edward S. Herman, Enduring Lies: The Rwandan Genocide in the Propaganda System, 20 Years Later.
- David Himbara, Kagame's Killing Fields.
- Judi Rever, In Praise of Blood: The Crimes of the Rwandan Patriotic Front.
- David Stewart Hull, Film in the Third Reich: a study of the German cinema, 1933–1945.
- Marvin Perry, Frederick M. Schweitzer, Antisemitism: myth and hate from antiquity to the present.
- Urmărește ultimele evoluții din a 137-a zi a războiului din Ucraina LIVETEXT pe HOTNEWS.RO.
8
25
