Pentru Ioana Postelnicu, scrisul e o bucurie aproape sexuala
"Ultimul Sburator"

de Laura Huiban     Desteptarea
Vineri, 26 martie 2004, 0:00

Ioana Postelnicu a fost descoperita de Eugen Lovinescu
(Foto: Dana Butnaru)

Sta in fotoliul ei si imi vorbeste cu ochii inchisi, vorbeste despre viata sa din spatele pleoapelor, din urma cu mai bine de 60 de ani.



Un timp al elegantei (care pornea din interior) nu de la un Pierre Cardin sau altul, un timp-adevarat creuzet pentru literatura, un timp al calestilor, al balurilor, al unor mari oameni care ne par acum atat de departe: Lovinescu, Maiorescu, Cioculescu, Streinu, Goga, Macedonski, Barbu, Sadoveanu etc.



Despre acestia, elevii invata deja din carti, necunoscand vreodata adevarata putere a spiritului lor. Ioana Postelnicu i-a cunoscut, ea vorbeste despre ei ca despre oameni reali din viata sa. Cat de ireale pot parea finetea si eleganta acestei doamne intr-un timp ca al nostru, aducand din decenii din urma un aer apus.



Ma uit pe fereastra si vad Matrixul, oamenii roboti care am devenit, raceala, cumplita necesara interiorizare.



Si parca te simti, in camera imbracata cu sticlarii fine, cu tablouri de Luchian, cu portretele lui Lovinescu, cu chipul tanar al Ioanei Postelnicu surazand inramat, parca iti vine, in camera aceea, unde timpul s-a oprit in loc, sa inchizi si tu ochii si s-o asculti, sa te lasi purtat de ea la intalnirile de la „Sburatorul“, sa dai mana cu Lovinescu, sa participi la intalniri mondene,



sa traiesti intr-un timp in care spiritul era cultivat nu marginalizat. Fiecare intalnire cu Ioana Postelnicu este o lectura a unei alte pagini de literatura. Viata ei a capatat un sens dupa ce l-a intalnit pe Eugen Lovinescu.



Ce magie i-a adus impreuna pe acesti doi oameni, Eugen si Eugenia, ca sa se nasca „Bogdana“, „Vlasinii“, „Besna“, ce spune dupa ani doamna Ioana despre acele intalniri care-ti marcheaza destinul?







-Ce varsta aveati cand l-ati cunoscut pe Lovinescu?



-27.


-Si dumnealui?


-50 si ceva. Dupa cinci ani a murit.


-Erati casatorita. Care era viata dumneavoastra? Erati fericita?


-M-am maritat in 1930. Sotul meu nu stia ce ma framanta pe mine, ca scriu noaptea. Nu-l interesa. Eram frumoasa lui. Era alaturi de mine dar absent. Nu exista nici o comunicare spirituala intre noi. El era inginer. N-am invatat nimic de la el. Il interesa mecanica. Visam o evadare dintr-o stare materiala exceptional de buna, in care mai mult de o doamna care avea tot ce-si dorea nu puteam sa fiu.



Citeam tot timpul. Eram abonata la o librarie, de unde el imi cumpara carti. Dar indoia foile care aveau pasaje unde se vorbea despre inselari, despartiri s.a.m.d. El dorea sa raman pura. Si-l ascultam. Pana am devenit eu insami. Aveam tot ce imi doream, m-am mutat cat am fost impreuna, in 30 de apartamente. Cum imi placea un apartament, ii spuneam, si pana la amiaza eram si mutati.



Dar cred ca nu eram destul de matura sa-mi dau seama ca, de fapt, sunt nefericita. Imi doream sa fiu reprezentativa, frumoasa, sa am ceva de spus celorlalti. Asta era singura mea preocupare. De copilul meu, Milena, se ingrijea guvernanta. Nu exista ca o doamna sa iasa cu copilul la plimbare singura pe strada.



Pana a venit epoca lui Lovinescu si mi-am dat seama ca asta e realitatea pe care o cautam si ca restul erau fantezii. Pentru o doamna serioasa faptul de a telefona unui barbat si a merge singura la el era o emancipare nemaipomenita. Apoi a venit razboiul. Am simtit nevoia sa-mi iau in mana soarta, m-am despartit de sotul meu. Viata a luat o alta turnura.



Am invatat multe lucruri dintr-o drama de 20 de ani. Cultura mea si licarirea asta a spiritului m-au preocupat intotdeauna, am vrut intotdeauna sa fiu ceva, mai mult decat ceea ce eram, adica sotia barbatului meu. Asta am dorit. Si intamplarea a facut ca am trait o epoca in care am calatorit enorm de mult. Sensul l-am avut intotdeauna in mine, dar dorinta de a face ceva s-a trezit in mine in timp.









Intai am devenit foarte culta. Citeam tot ceea ce aparea la vremea aceea, toata literatura care a aparut intre cele doua razboaie. Cand o scriitoare aparea cu o carte mi se parea ca mi-a luat-o inainte si ca eu acuma raman fara ce sa scriu.


-Este vreo legatura intre convorbirea telefonica din „Bogdana“ si convorbirea telefonica dintre dumneavoastra si Lovinescu?


-Tot romanul acela era o fantezie exacerbata. Eu trebuia sa scriu, adica am ajuns la Lovinescu, a fost convorbirea care...asa...si in clipa aceea am devenit fericita ca am descoperit posibilitatea inimaginabila de a ma inscrie intr-un fagas care a ramas al vietii mele. Inainte eram o doamna care calatorea foarte mult din Spania pana in Egipt s.a.m.d. Dar in capul meu tot timpul aglomeram idei.



Ca numai deodata sa ajung, printr-o intamplare cum am descris-o, la Lovinescu, intr-un cenaclu de care habar n-am avut si unde am fost pretuita si pusa in valoare de toti care erau acolo, care toti veneau la Lovinescu. Era un laborator unde se lucra cu sensibilitati si cu talent. Acolo venea cine avea ceva de spus, venea si invata sa scrie.



Si eu am invatat sa scriu romanul acesta, de a carui tema eu habar n-am avut. Mi-a spus Lovinescu intr-o zi ca-l cheama pe directorul librariei de acolo. Ne-a invitat la o sedinta, m-a auzit cum citesc o bucata din ceva ce scrisesem si dupa doua zile mi-a trimis o scrisoare cu contractul, prin care trebuia sa-i dau un roman in nu stiu cat timp.



M-am necajit, m-am necajit ca nu stiam cum sa scriu, am invatat acolo, nu-mi dadeam seama. Sigur ca filmele toate ma interesau, expozitiile toate le vedeam, conferintele care se tineau, Iorga si Teodoreanu. O viata intreaga m-am preocupat. Ca sa ajung la Lovinescu, unde am intrat intr-un laborator de creatie reala.


-Ce fel de om era Lovinescu? Ce fel de sentimente ati avut pentru el, dupa ce v-a oferit acea sansa?


-Toti il iubeau. El m-a facut om. El mi-a dat mie drumul pe care sa-l urmez, pe drumul acesta pe care el si-a spus verdictul. Si de-atunci, am citit, am citit, am citit, m-am cultivat. Am facut facultatea la Cluj, dar toate aceste lucruri raman jos, fata de experienta in laboratorul acesta al lui, al scriitorilor. A lui era cel mai important, era personalitatea care domina literatura.


-Ii veti acorda in Memorii un loc aparte?


-Nu pot sa scriu nimic in afara lui, nimic, tot ceea ce eu sunt, sunt expresia perioadei in care eu am pasit pragul lui Lovinescu, acolo m-am creat. Nu numai eu, toti scriitorii de atuncea, toti absolut, de la Jebeleanu, de la oricare de acolo. Era atat de important pentru scriitori sa gaseasca un loc unde sa se afirme, iar cenaclul lui Lovinescu era cel mai important ca valoare.



Asa, au fost mai multi scriitori, Maiorescu, Macedonski..si el avea un cenaclu. Si altii au incercat sa aibe dar valoarea mare a fost Lovinescu. El avea in jurul lui tot ce era mai de valoare in ceea ce priveste literatura.


-Ati avut o mare iubire sufleteasca sau literatura a fost marea dumneavoastra iubire?


-Nu n-am avut o alta iubire.


-Nici macar pe Lovinescu nu l-ati iubit, asa, intr-un anumit fel special?


-Nu, am avut o mare, mare stima pentru Lovinescu si o recunostinta nemaipomenita si am fost atat de apreciata acolo, intre toti care erau acolo si eram pusa in valoare, toti se puneau in valoare, peste tot, asa era. Oricine venea acolo, isi gasea locul in care se fixa. Si Lovinescu a avut fata de mine o stare de pretuire excesiva, eram ultima scriitoare pe care a descoperit-o el inainte de a muri.








-Credeti ca poate el a avut o anumita afectiune pentru dumneavoastra?


-Pai cum sa n-aiba, ma pretuia. Relatia mea cu el nu era decat de pretuire uriasa pentru cinstea pe care mi-o facea sa ma aprecieze si sa ma primeasca intre scriitorii care veneau acolo. Asta pentru mine a fost un stimul. Eram atat de mandra ca sunt la „Sburatorul“ iar el era un barbat de 60 de ani aproape, era incantat ca poate sa ma stimuleze. Iar eu scriam pentru ca el ma dinamiza.



Credea in mine si ca proba ca nu s-a inselat sunt „Vlasinii“ pe care i-am scris. M-am intrebat de atatea ori ce ar fi spus Lovinescu despre ceea ce am scris eu pentru ca el era un scriitor pentru romanul urban si deodata eu scriu o balada care vine din mostenirea pe care o am eu de la parintii mei, de la tatal meu, mai cu seama, cred ca pe el l-am cinstit.


-Au mai fost si alti oameni care v-au impresionat, care v-au marcat intr-un fel destinul de scriitor?


-Nu, el n-avea .. (egal?, n.r.). In afara lui Lovinescu, nimeni nu m-a impresionat ca acest scriitor care a avut pentru mine o intuitie si pe care eu il am continuu in capul meu. Si in cartea mea ma refer tot la el, ma raportez mereu la el. Atunci am devenit. In epoca aceea, ca dupa aceea sa vina razboiul si eu sa nu mai insemn nimic, fiindca incepuse altceva, alt fel de scris, cu alte percepte.



Altceva si trebuia sa ma incadrez in acest lucru. Ca altfel ce faceam eu cu tot ceea ce era in capul meu? Ce sa fac? Sa scriu alt roman de dragoste, inca unul de dragoste. Ei ce era, ca trebuia pentru asta sa existe o nevoie de a ma exprima si nu mai era nimic. Dupa Lovinescu, lucrurile s-au schimbat, de la razboi.



M-am adaptat dupa aceea, ca sa castig in timpul acesta de formare a mea pe sociologie, pe alt fel de gandire, sa fac roman social. Si sa scriu „Vlasinii“. De aceea fac tot timpul trimitere la Lovinescu, intrebandu-ma ce-ar fi zis el despre „Vlasinii“. El m-a format. La „Sburatorul“ am simtit eu placerea si bucuria de a trai literatura reala.



Era o atmosfera atat de stimulanta. Romanul meu contine si va contine pagini intregi cu stari de acestea care deriva din cenaclul de la Lovinescu si tot ceea ce el a lasat mostenire celor care l-au iubit, l-au stimat, l-au pretuit si care avea o stiinta de a prelua ceea ce te preocupa pe tine. Si ma stimula.



In fiecare dimineata ma chema la telefon, inainte de a incepe sa scrie, ca el se aseza la birou si ma intreba: ""Ce faceti doamna?. Si eu spuneam "Buna dimineata" sau altceva. Si spunea:



"V-ati apucat sa scrieti, ei nu, stiu ca femeile nu au apetit pentru literatura.

Dumneavostra ce faceti, iarasi curatati in casa, copilul? Iarasi va pregatiti pentru o calatorie, fiindca foarte greu o femeie poate sa inceapa sa scrie"
. Ei bine, ma biciuia asa de rau cu neincrederea asta, ca m-asezam imediat la masa, ca m-apucam imediat sa scriu, sa ma pregatesc pentru duminica cealalta sa am ce citi la el, fiindca el ma stimula extraordinar.



Asa de dojenitor imi vorbea, incat mi-era jena ca eu cum ma duc si n-am ce sa citesc acolo, ca-i pot insela asteptarile lui, cand si-a pus nadejdea in mine, cum si-a pus-o si la alti scriitori, pe care i-a cultivat. Asta este bucuria cea mai mare a unui scriitor - retine acest lucru - este momentul in care el se apropie de foaia de scris. Are o forta nemaipomenita.



Toate aceste carti pe care le-am scris ma cuprind pe mine. Pentru un scriitor nu exista placere mai mare. Cand umpli o pagina scrisa de mana ta. E o bucurie aproape sexuala.





Ioana Postelnicu, pe numele sau Eugenia Banu, s-a nascut la 18 martie 1910, in Poiana Sibiului-Vlasini. De aproape un deceniu locuieste la Bacau. Dorinta sa, marturisita la aniversarea celor 94 de ani, este ca inainte de a pleca in calatoria cea fara de sfarsit sa-si termine „Memoriile dintr-un veac“, pe care le dicteaza doamnei Mirt.



„Bogdana“, trilogia „Vlasinilor“, „Besna“ au facut-o celebra si i-au adus onorante distinctii, dintre care doua premii acordate de Academia Romana.






















1209 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Miercuri