-------
Plecat de doi ani impreuna cu parintii in Portugalia, micutul Cristian Ponde (10 ani), din Fauresti, a impresionat prin talentul sau extraordinar si a intrat deja in vizorul marilor cluburile ale Europei, Chelsea sau Sporting Lisabona.
Un copil de 10 ani din Maramures este privit ca marea speranta a fotbalului mondial, el reusind deja sa impresioneze cativa cautatori de talente ale unor mari cluburi europene (indeosebi pe cei de la centrele de copii ale clubului Sporting Lisabona - club la care activeaza si fostul dinamovist Marius Nicolae).
Cristian Pond, poreclit deja de presa portugheza „Cristianho", este posesorul unui dribling naucitor, paseaza cu mare precizie si suteaza necrutator. Micutul maramuresean s-a remarcat in „meciurile" pe care romanii plecati la munca in Portugalia le incingeau dupa orele de program.
Jucand alaturi de tatal sau, Constantin Ponde, Cristian s-a dovedit „omul providential", fazele create de el intorcand rezultatul si aducand victoria echipei.
"Cred ca talentul il mosteneste de la tatal sau, fotbalist si el in echipa comunei, Faurul Fauresti, acum cativa ani", este de parere Ion China, directorul scolii din Fauresti, acolo unde micutul a facut primele doua clase primare.
Veronica Iacob, fosta educatoare a lui Cristian Ponde a confirmat ca: "inca de mic, de la gradinita, la orice activitate trebuia sa dea cu piciorul! Avea asta in sange. Era un copil zburdalnic, mereu cu capul la fotbal."
Dupa ce a inscris peste 20 de goluri in doar 10 partide disputate cu echipa de juniori a micutului club la care il inscrisese tatal sau, Cristi a ajuns la un trial organizat de Benfica Lisabona. A fost singurul ales dintre 70 de copii prezenti. Imediat emisari ai marilor cluburi europene, printre care si Chelsea, s-au interesat de soarta maramureseanului.
La aceasta ora, tatal baiatului este asaltat de oferte si cauta sprijin (asistenta) la impresarul Gica Popescu pentru a gasi cea mai buna solutie pentru fiul sau.
Cristian Ponde a plecat din satul Fauresti (comuna Copalnic Manastur), in vara lui 2002, impreuna cu sora si cu mama sa, la doi ani dupa ce capul familiei, Constantin, plecase in Portugalia la munca. Astazi, in Fauresti, la numarul 190 nu mai locuieste decat bunica lui Cristian, Nastasia Ponde, in varsta de 84 de ani. "O trimes familia bani din strainatate si o ajuta pe batrana.
Toata lumea stie de baiet, de cand era la scoala venea pe marginea santului tot batand mingea. Tare drag i-o fost fotbalul", isi aminteste sugubat Simion Botos, cel care o ajuta in gospodarie pe batrana.
Daca ramanea la Fauresti, poate ca azi nimeni n-ar fi auzit de Cristian Ponde. In cazul talentatului copil din Maramures, soarta a facut dreptate. Insa acesta poate fi inca un mare semnal de alarma pentru modul in care este privit la noi fotbalul la nivel de copii si juniori.
Povestea lui "Cristianho"
Maria China: "I-a dat Dumnezeu talent!"
Maria China l-a cunoscut pe Cristian Ponde inca de cand a facut primii pasi, casa ei situandu-se la doar cateva zeci de metri distanta de cea a copilului. Mai apoi ea avea sa-i fie si invatatoare.
"I-a dat Dumnezeu talent cu carul si acum trebuie sa si-l valorifice. Tot timpul era nedespartit de minge.In perioada in care a fost doar in grija bunicii, Cristi ramanea mai mereu sa joace fotbal pana seara tarziu. Juca cat putea de mult, chiar daca asta ii mai aducea si cate o corectie cu nuiaua la fund. Pasiunea cred ca o mosteneste de la tatal sau. Era un copil tare neastamparat, zburdalnic, vioi si foarte ambitios. Nu ii lipsea nici istetimea, desi nu a fost un elev extraordinar.
Daca ar fi pus osul si la carte, ar fi fost primul in clasa. Avea totusi un curaj deosebit, nu se sfia sa participe la meciuri cu adultii si ii placea sa faca lucrurile foarte bine. Era foarte abatut atunci cand era mustrat, dar avea totusi puterea sa recunoasca atunci cand gresea. Desi apartine unei familii modeste, fara posibilitati extraordinare, cred ca poate ajunge undeva departe.Are o sansa pe care nu trebuie sa o rateze", a conchis fosta sa invatatoare.
Amintiri despre Cristian
"Cateodata, fugeam de la ore ca sa jucam fotbal. O data, Cristi a adus mingea in clasa, a vrut sa dea gol (la calorifer!), insa a nimerit fereastra. Ne-am ales cu un 4 atunci." – Gabriel Les, coleg de banca al lui Cristi
"Se baga mereu sa joace cu noi astia mai mari, chiar daca el era pe clasa a II-a. Stia fotbal bine de tot. Ne dribla fara probleme." – Cristian Danciu, coleg de scoala, cu cinci clase mai mare decat Cristi
"Taica-sau era liderul echipei pe care am facut-o aici, la scoala, cu ani in urma (atunci am ajuns pana in faza pe judet)." – Ion China, director la scoala din Fauresti
"Era un copil bun la suflet, daca avea ceva, imediat impartea cu ceilalti. Suferea si el cand un prieten se lovea." – Maria China, invatatoarea lui Cristian
Gazeta de Maramures, Claudiu Baban, 18 mar 2005
-------
Memorialul din Sighet a supravietuit miraculos tuturor boicoturilor, insa acum, prin infiintarea unui muzeu similar in buricul Capitalei, risca sa intre nemeritat intr-un con de umbra. Controversata initiativa apartine, paradoxal, unui lider marcant al democratilor!
Ioan Oltean, vicepresedintele PD, a anuntat ca va depune in Parlament o propunere legislativa prin care actualul Muzeu National de Arta Contemporana ar urma sa fie transformat in Muzeul Ororilor Comunismului. Conform proiectului lui Oltean, noul muzeu este o replica inutila la deja existentul Memorialul Victimelor Comunismului si Rezistentei din Sighetu Marmatiei.
Sectiunile propuse pentru viitorul muzeu (Inchisorile comuniste, Canalul, Eliminarea elitelor intelectuale si politice, Activitatea Securitatii ca politie politica, Epoca Ceausescu etc.) sunt trase la indigo dupa cele din muzeul sighetean. Pentru ca deputatul democrat sa fie cat mai convingator, a precizat ca nivelul cheltuielilor de infiintare va fi minim, deoarece spatiul destinat exista deja.
Opozitia, prin vocea deputatului PSD Eugen Nicolicea, a anuntat ca agreaza ideea, cu rezerve asupra locatiei propuse (Palatul Parlamentului, fosta Casa a Poporului), fapt subliniat si de Ticu Dumitrescu, presedintele AFDPR.
Reactia sigheteana
In tabara celor care contesta initiativa lui Oltean se situeaza Gheorghe Mihai Barlea, directorul Memorialului Sighet: "Ma surprinde ca Ion Oltean a uitat de faptul ca in 1997 a votat pentru infiintarea Memorialului Sighet.
Ar fi decent ca, daca tot are intentia de a promova un astfel de proiect, sa se consulte cu Academia Civica care coordoneaza si patroneaza Memorialul sighetean, pentru a nu se suprapune cu tematica. Pe de alta parte, este interesant ca azi din ce in ce mai multi isi imagineaza institutii antitotalitariste, pe cand atunci cand a inceput proiectul de la Sighet, erau destul de putini alaturi.
Era binevenita inca de prin 1997 o astfel de initiativa si solidaritate, pentru ca poate Memorialul nu s-ar mai fi confruntat cu atatea obstacole si cu aceasta continua subfinantare inceputa in 2000 si continuata pana azi. Il invitam pe domnul Oltean sa viziteze mai intai Memorialul Sighet si apoi sa definitiveze proiectul legislativ institutional.
Ideea ca aceasta institutie trebuie sa existe neaparat la Bucuresti e doar in aparenta tare. Fosta inchisoare de la Sighet, unde a fost decapitata elita politica si intelectuala romaneasca, nu e mai putin reprezentativa, pe de alta parte.
Mai exista, de asemenea, un Institut National pentru Studiul Totalitarismului, condus de domnul Criveanu care si el, surprinzator!, s-a creat dupa noi, as zice ca o replica a Sighetului.
Se impune, asadar, dincolo de bunele intentii, mai mult respect pentru cei care au realizat deja o institutie de referinta europeana, cum e Muzeul Memorial Sighetu Marmatiei de sub coordonarea Fundatiei Academia Civica."
Ce este Memorialul?
Memorialul Victimelor Comunismului si Rezistentei (cunoscut eronat si sub titulaturile: Muzeul Gandirii Arestate, respectiv Memorialul Durerii) functioneaza din 1993 sub patronajul Consiliului Europei si a fost nominalizat printre primele trei institutii ale memoriei din Europa (alaturi de Memorialul Pacii din Normandia-Franta si Auschwitz-Polonia). Anual, 45.000 de vizitatori ii calca pragul.
Amplasat in fostul penitenciar Sighet (loc in care a fost asasinata elita politica si culturala a Romaniei interbelice), in mijlocul Maramuresului (locatie turistica de prim rang), Memorialul sighetean este unul dintre muzeele de top din Romania.
Infiintarea unui Memorial in Capitala, nu trebuie sa se concretizeze ca o inutila imitatie a inchisorii Sighet (care contine spatii ca: Sala Maniu, Distrugerea partidelor democratice, Represiunea Bisericii, Securitatea, Sovietizarea Romaniei, Basarabia, Monarhie versus Comunism, Femei in Inchisoare, Fenomenul Pitesti, Deportarile in Baragan, Rezistenta in Munti, Solidarnosk, Represiunea asupra
culturii, Distrugerea Academiei, Miscarile din Valea Jiului si Brasov, Dizidentii, Distrugerea bisericilor si monumentelor din Bucuresti, salile Bratianu, adica, peste 40 de sali tematice, spatiu de reculegere, plus Cimitirul Saracilor unde „dorm" cei 72 de martiri ucisi intre zidurile temnitei).
In afara activitatii muzeale propriu-zise, Memorialul Sighet organizeaza si simpozioane stiintifice, o Scoala de Vara, editeaza carti si gazduieste un Centru de Studii.
Distrugerea muzeelor existente
Cat despre desfiintarea Muzeului de Arta Contemporana a Romaniei, infiintat abia anul trecut!, seamana izbitor a operatiune bolsevico-stalinista anticulturala. Romaniei, singura tara europeana care nu a avut un asemenea muzeu hat pana in 2004, i se va bate din nou cu repros obrazul. Ce daca Adrian Nastase a fost initiatorul infiintarii Contemporanului?, muzeul nu este nici ctitoria si nici proprietatea sa, ci e parte a patrimoniului national.
Palatul Parlamentului este gigant (a doua cladire a lumii), asa ca ar incapea in acesta ambele muzee, cu toate ca si noi credem ca locul nu este potrivit. Un Muzeu al Ororilor Comunismului ar trebui mai degraba construit in locuri cu incarcatura memorialistica cum ar fi Fortul 13 din Penitenciarul Jilava sau fosta inchisoare Malmaison a Securitatii, daca tot se vrea o locatie in Bucuresti. Oricum, dezbaterea ramane deschisa.
Nu ne facem griji, celulele in care au murit Maniu sau Bratianu sau Cimitirul Saracilor nu le poate lua nimeni din Sighet, dar ar fi pacat ca, in loc sa se lucreze constructiv, sa se incerce subminarea a doua muzee valoroase (Memorialul Sighet si Muzeul de Arta Contemporana) cu pretul infiintarii unui al treilea, al carui oportunitate pare din start contestabila
Gazeta de Maramures, Teofil Ivanciuc, 18 mar 2005
-------
Timp de zece saptamani va vom prezenta o monografie privitoare la comunitatea evreilor din Baia Mare, realizata de Stefan Frond si Andrei Serbanescu, elevi ai Colegiului National "Vasile Lucaciu".
Cei doi considera ca acest demers a imbogatit fondul istoric al Baii Mari, ajutand la finisarea unei viziuni mai complexe asupra istoriei orasului, deoarece studiaza o minoritate locala mai putin cunoscuta. Amintim ca Andrei Serbanescu este beneficiarul bursei de "genial" (in istorie) din partea GAZETEI.
Spre deosebire de alte orase din Europa Centrala si Rasariteana, orasul Baia Mare nu a avut in structura sa etnica locuitori de origine evreiasca pana dupa revolutia burgheza din anii 1848-1849.
In cadrul Regatului Ungariei existau orase cu privilegii speciale, datorita functiei si rolului deosebit pe care aceste orase le aveau in economia statului. Astfel au primit si orasele Baia Mare si Baia Sprie titlul de orase libere regale, statut mentinut pana in anul 1863 (conform altor surse pana in 1876).
Baia Mare a fost cunoscut in regiune pentru numeroasele sale bresle, pentru comertul infloritor si mineritul aducator de mari profituri. De aceea, stabilirea populatiei in cadrul acestei localitati a fost dificila, situatie reglementata printr-o lege din 1693, care interzicea evreilor, grecilor si turcilor sa locuiasca in perimetrul Baii Mari.
Pe langa aceste piedici, comerciantii si mestesugarii din bresle, temandu-se ca evreii ar putea constitui o reala concurenta pentru desfasurarea activitatilor lor, au intervenit si pe langa conducerea orasului pentru a nu permite evreilor stabilirea in localitate.
Evreilor nu le-a fost permisa, sub amenintarea unor grave pedepse, nici macar innoptarea in orasul Baia Mare, ci doar efectuarea unor activitati comerciale in timpul zilei cu acordul conducerii orasenesti. Recensamintele din 1735 si 1746 nu amintesc despre prezenta unor locuitori evrei, insa in anul 1800 sunt mentionati evrei in satul Tautii de Sus, intre Baia Mare si Baia Sprie.
Pana in 1850 este atestata existenta unor comunitati evreiesti in Targu Lapus si in regiunea situata la sud-est de Baia Mare.
Anul exact al sosirii primilor evrei drept locuitori ai Baii Mari nu este cunoscut, dar se stie ca in Satu Mare, de exemplu, interdictiile privitoare la asezarea evreilor in oras au inceput sa fie abolite incepand cu sfarsitul anilor 1830 si inceputul anilor 1840.
Revolutia burgheza din anii 1848 – 1849 a fost fenomenul care a impus societatii un mod nou, modern, liberal de a gandi, de a structura viata sociala, politica, economica si culturala. Astfel au inceput sa imigreze primii evrei in Baia Mare, dar, datorita conditiilor noi si deci mai grele de viata, numarul lor nu a crescut mult de-a lungul primilor ani.
Comunitatea iudaica propriu-zisa din oras a luat nastere in anii 1850, avand la origine sase fondatori: Dominus Mor (Mose) – mester aurar, Krohn Abraham – confectioner de paturi, Herskovits Lajos, Rosenfeld Simon si Steinfeld Abraham – toti trei comercianti de produse agricole, si Troplovits Salamon – comerciant de lemne.
Desigur, acest fapt nu inseamna ca aceste sase persoane impreuna cu familiile lor au fost in acea perioada singurii evrei din oras.
In anul 1855 a poposit la Baia Mare primul rabin, Horovits Zvi Iehuda, care a avut in subordinea sa inca alte 37 de localitati din imprejurimi. Astfel s-a nascut "kehila" – comunitatea evreilor, care a cuprins mai apoi, an de an, tot mai multe persoane, deoarece multi evrei din localitatile inconjuratoare au preferat sa se mute in Baia Mare, unde au dat comertului un nou avant.
In primul deceniu de dupa infiintarea comunitatii evreiesti baimarene (1855-1865) au avut loc realizari importante: construirea unei mici sinagogi, care a indeplinit temporar functia de templu al unei comunitati aflate in crestere continua, si a unei bai (mikve tahara) cu rol de indeplinire a curateniei corporale conform preceptelor religioase; s-a luat in folosinta un teren pe care s-a infiintat cimitirul nou-formatei entitati religioase, culturale si etnice.
Bazele unei adevarate comunitati au fost fixate deci chiar din primii ani de existenta ai ei.
Gazeta de Maramures, Stefan FROND, Andrei SERBANESCU, 18 mar 2005
-------
In organizarea Institutului Francez din Bucuresti si a Ambasadei Frantei, zilele trecute s-a desfasurat a doua editie a Festivalului de Teatru Francofon din Capitala, in cadrul caruia au fost prezentate 14 spectacole in limba franceza si 15 adaptari in limba romana, scrise de autori francofoni.
Unul dintre aceste spectacole, Requiem Loufoque, o piesa de Philippe Fenwich si Nicolas Melocco (Théatre de l’Etreinte, Franta), a fost jucat joia trecuta pe scena teatrului baimarean.
"Spectacolul din aceasta seara este un solo burlesc si tragic. Am aflat de acest spectacol, sustinut la Teatrul Bulandra, la teatrele din Iasi si Brasov, si am zis ca n-ar fi rau sa vina si in Baia Mare. Este un spectacol in care textul e spus in limba romana. Philippe Fenwich a invatat replicile in limba romana, ceea ce reprezinta un gest laudabil si de prietenie din partea lui.
As mai putea sa va spun ca acest spectacol vorbeste despre iubirea dintre un barbat si o femeie care nu vorbeste limba lui si atunci el cauta sa gaseasca un limbaj universal, prin intermediul caruia sa poata realiza un dialog real cu aceasta femeie, lucru care se face prin gest, prin corp, prin mimica, prin muzica", Nicolae Weiss, director artistic al Teatrului Municipal Baia Mare.
Spectacolul este de fapt un one man show, care-l are ca protagonist pe Philippe Fenwich. Intr-un decor auster, sustinut de lumini discrete si o coloana sonora inspirata, asigurata de Jacques Cassard, dramaturgul-regizor-actor Philippe Fenwich pune in scena o poveste repetabila si repetata de atatea ori in istoria cuplurilor celebre sau anonime.
Philippe Fenwich isi rezuma piesa astfel: "O pasiune imposibila, intr-un dans frenetic. Un indragostit stangaci care vrea sa se faca placut. O femeie cu siguranta inaccesibila si aceeasi drama de la crearea lumii. Aici, in fata tuturor, cu un clovn drept oglinda. Mereu si din nou pentru prima oara, pentru prima si ultima oara."
Piesa se bazeaza in cea mai mare parte pe comunicarea nonverbala; chiar daca ar fi fost jucata in franceza, asa cum era preconizat, efectul sau asupra spectatorilor ar fi fost acelasi. Usor de decodificat, mesajele transmise de actor catre public dezvaluie un sensibil univers emotional al unui personaj de o solitara tristete.
Fara sa fie monotona (schimbarile de mimica, de ton, ritm si volum ale vocii compenseaza absenta altor personaje), Requiem Loufoque nu este totusi o piesa care sa rupa gura targului. La sugestia unui actor am incercat sa-mi imaginez cum ar fi aratat piesa in interpretarea lui Dan Puric.
Oho!!! Asta nu scade cu nimic meritele actorului francez, aflat intr-un contact vizual permanent cu spectatorii si obligat sa sustina o partitura deloc usoara. Pana la urma, Philippe Fenwich a reusit sa creioneze un personaj simpatic, ce incearca sa evadeze din rutina cotidiana refugiindu-se intr-o iubire, fara sa banuiasca tragicul final.
Gazeta de Maramures, Ioan Botis, 18 mar 2005
