Geoagiu, orasul-sat

de Amarildo Szekely     Gazeta de Hunedoara
Marţi, 20 septembrie 2005, 0:00

Daca nu ar fi pancarta care sa anunte ca ai intrat in "Orasul Geoagiu", ai putea crede ca te afli intr-o comuna mai rasarita. Putinele blocuri ale celei mai noi asezari urbane a judetului creeaza impresia ca te afli la Dobra sau la Baita, ca sa luam doua exemple la intamplare.



Ne plimbam pe strazile pustii ale Geoagiului. Aproape toata suflarea localitatii se afla pe camp ori in gradini. Se poate observa cu multa usurinta ca agricultura a ramas indeletnicirea de baza a localnicilor. Un card de gaste traverseaza alene soseaua. Nici claxonul uneia dintre putinele masini care circula prin oras nu le-a deranjat promenada de pranz.



Am putut zari, insa, destule tractoare, un semn de bunastare al cetatenilor din Geoagiu. Localitatea este cunoscuta mai ales prin baile termale de aici. Cei care au in jur de 40 de ani sau mai mult poate isi mai amintesc de o reclama de pe vremea cand la televizor programul dura dura doar doua ore.



Postul national emitea in eter mai mult timp doar in doua cazuri: cand Ceausescu avea o "cuvantare geniala", si asta se intampla mai des, sau cand era un meci de fotbal mai important. La pauzele acestor meciuri se introduceau si cateva reclame. Regretatul actor Jorj Voicu spunea ceva de genul: "Cum? Nu ai ce face? Hai la Geoagiu-Bai!".



Pe langa bai, actualul oras mai era cunoscut si prin Statiunea de Cercetari Agricole. Respectiva institutie mai functioneaza si astazi, dar este departe de ce era odata.



Principiul lui Lavoissier



Ca aproape peste tot in tara in domeniul cercetarii, dar nu numai, si aici se aplica principiul ccelebru al omului de stiinta francez Lavoissier, atat doar ca este folosita varianta romaneasca adaugita: "Nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, totul se transforma… in praf si pulbere". Aceasta impresie ne-a fost si mai mult intarita dupa vizita noastra la Ferma numarul 3 a statiunii.



Drumul este foarte prost si nu va recomandam sa folositi masina personala pentru a ajunge acolo decat in cazuri extreme. Prima senzatie pe care o ai dupa ce treci de ceea ce odinioara era o poarta este cea de loc parasit. Doar cladirea, cat de cat ingrijita, in care mai sunt adapostite cateva birouri, arata ca, totusi, mai este cineva pe aici.



De dupa un tractor, care a apucat si vremuri mai bune, apare un om de peste 50 de ani, cu mainile canite de ulei si vaselina. Ne intreaba ce dorim si, dupa ce se dumireste, devine vorbaret. "Toti ma stiu de nea Ghita. Lucrez aici de aproape 35 de ani si tare mult as vrea sa ies la pensie tot de aici.



Dar nu cred ca o sa apuc, pentru ca dupa cum merg treburile nu o s-o mai ducem mult si ne inchidem. Din an in an avem tot mai putin teren si, dupa cum am priceput eu, anul asta o sa ne mai ia din el", ne spune omul cu simplitate. Apar si alti colegi! Toti erau trecuti de 40 de ani. Se plang de starea jalnica a utilajelor, dar inteleg ca mai mult nu se poate.



Sunt fericiti ca mai au, totusi, un serviciu. Salariile sunt mici, dar nu au ce face. "Degeaba or fi facut Geoagiu oras, ca noi tot tarani ramanem. Ce facem acasa facem si la slujba. Norocul nostru e ca mai are fiecare ceva pamant, pentru ca nu stiu cum ne-am fi descurcat altfel", completeaza nea Ghita al nostru.



A fost odata ca-n povesti...



La birouri gasim doi septuagenari, Domnica Friedrich si Friedrich Weber. Ambii au fost multi ani angajatii statiunii, pe posturi cu raspundere, iar acum, logic, sunt pensionari. Domnica Friedrich a fost contabil-sef, iar Weber, inginer de formatie, seful sectiei de productie. Ei incearca sa gaseasca ceva solutii pentru rezolvarea situatiei cu terenurile.



"Nu mai sunt oameni si am venit sa-i mai ajutam cu cat putem. Daca pana la Revolutie treaba a mers destul de bine, dupa aceea a mers din ce in ce mai prost. De cativa ani se merge pe autofinantare, fara nici un sprijin de la stat. Iar acest lucru nu pot sa il inteleg. Statele occidentale investesc enorm in cercetare, iar la noi nici nu este bagat in seama acest domeniu.



Acum, cu noile reglementari la legea fondului funciar, statiunea va ramane cu mai putin teren si nu stiu ce se va intampla", spunea fosta contabila. "Institutia s-a infiintat in 1957, iar eu am lucrat aici din 1960 pana cand am ramas la pensie. Au fost, initial, 470 de hectare, iar acum statiunea mai are in folosinta doar 240, si acestea pentru putin timp insa.



Dupa retrocedarea terenurilor, cred ca vor mai ramane in jur de 120 de hectare la statiune, iar acestea nu sunt suficiente pentru dezvoltarea culturilor de pepiniera. Nu trebuie sa fii mare specialist ca sa stii ca pentru ca o cultura sa se dezvolte cat mai bine ai nevoie de teren de rezerva. Acest lucru il stie orice om de la tara, fara sa aiba nevoie de studii de specialitate.



Ca sa va dau un exemplu, dupa recoltarea puietului de brad, este nevoie de trei-patru ani pentru ca solul sa fie propice pentru o noua cultura de brad. Se poate planta altceva, dar unele plante au nevoie de un teren curat ca sa creasca asa cum trebuie si de aceea este nevoie si de ceva de teren de rezerva. Pamantul trebuie sa repire si el", a spus inginerul pensionar Weber.



Au mai ramas trei



Apare si seful de ferma, inginerul Nicolae Popa, care ne invita sa vizitam imprejurimile. "Pana in 1990 lucrau, numai pe cercetare, cam 80 de persoane. Acum mai suntem 42 de angajati, din care 16 lucreaza aici. Pe domeniul cercetarii mai suntem numai trei: directorul, un inginer tanar, care este de un an la noi, si cu mine. Multi s-au pensionat si in locul lor nu a mai venit nimeni.



Adica, de venit au mai venit, dar la salariile mici care sunt in cercetare, nu prea sta nimeni. Ca sa formezi un om pe cercetare ai nevoie de cel putin trei ani. Eu am trecut deja de 60 de ani si cine stie cat voi mai sta pe aici", ne-a spus Popa. Am vazut la ferma porumb de samanta, pruni si meri ornamentali, trandafiri pentru altoi, dar si terenuri nelucrate.



Angajatii, cei care nu erau la reparat de utilaje, curatau un teren ca sa fie pregatit pentru o cultura viitoare. Baracile, care pe vremuri gemeau de muncitori sezonieri, stau sa se darame. "Nu mai stiu ce este si cu lumea asta. Oamenii se plang de bani, dar cand este vorba de munca toti se dau deoparte. Se pare ca este mult mai convenabil sa stai acasa, pe ajutorul social de la primarie.



Acum sunt doar patru zilieri, care fac aici tot ceea ce fac si acasa: lucreaza pamantul. Si nu stiu ce se va mai intampla de acum inainte, dupa ce vor fi retrocedate terenurile proprietarilor de drept", a mai declarat seful de ferma.



Un functionar al primariei care, din motive lesne de inteles, a dorit sa ramana anonim, ne spusese anterior: "Unde-i lege nu-i tocmeala, dar este pacat ca nu s-a putut gasi o solutie pentru ca Statiunea de Cercetari sa ramana macar cu terenul pe care il detine in prezent." Parerea este impartasita si de angajatii statiunii, care asteapta sa vada ce se va intampla dupa 22 septembrie, data limita de depunere a cererilor de punere in posesie.



Parasim Ferma 3 de la Geoagiu, lasandu-i pe Domnica Friedrich, Friedrich Weber si Nicolae Popa cu o mare dilema. O parte din pamanturile pe care isi desfasoara activitatea statiunea au apartinut familiilor celor trei. Daca revendica pamantul, care le revine de drept dealtfel, terenurile statiunii vor fi mai putine. Daca nu, renunta benevol la o posibila sursa de venit, care nu le-ar prisosi.



Orice s-ar intampla, cei trei au acelasi sentiment de frustrare: Munca lor de-o viata se duce pe apa Sambetei, iar ei nu mai pot face nimic.























752 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică