Astazi ma bat cu muntii, maine cu apele, poimaine cu campiile dar niciodata cu oamenii pentru simplul motiv ca nu au invatat sa piarda, iar castigul, atat de rar si atat de nesemnificativ ii aureoleaza, ii Dumnezeeste pana dincolo de limita nesimtirii.
Parca Labis spunea intr-o poezie ca este iertat cel ce i-a infipt cutitul pana la os „dar neuitat si neiertat sa fie cel ce a ras de gandu-mi bataios”, daca memoria ma inseala cititorul nu ma va ierta, in fond asta este esenta comunicarii, iar daca ambitia mea de a continua sa exist si sa traiesc in acest areal este o piedica in calea cuiva, nimic mai simplu imi reinoiesc ferodourile sa fiu si mai franangiu.
Pata galbena de poezie mi s-a asezat acum pe suflet, asi merge pe strada sa dau copiilor flori , dar e plin orasul de crizanteme, flori pentru morti, iar eu sunt satul de atata moarte incat a-si vrea sa fiu ingropat in vesnicie. Aprinde mama candela si nu-ti mai face griji pentru untdelemn, ca in afara de suflet putem vinde totul, dar lumina sa nu piara din ochii nostri.
Nu stiu de ce simt ca sunt bolnav pentru ca traiesc intr-o tara bolnava, acaparata de forte malefice, obligata scandalos sa se prostitueze pe o scena europeana improvizata unde in culise miroase ingrozitor a urina si transpiratie de femei nespalate de saptamani dar cu aere occidentale, acolo unde duhoare a luat locul mirosului de trandafiri.
E luna plina si-mi amintesc de Minulescu si de Toparceanu, numai de mine nu-mi mai pot aminti, pentru ca daca in viata nu ai lasat o dara cat de cat vizibila, inseamna ca nu ai existat, pe cand eu in afara de intentii ce am pus pe esicherul acestei entitati ?
De fapt sunt un copil cu niste copii minunati, traiesc in mijlocul copiilor si rar iti este dat ca iesind din clasa aplaudat si cu lacrimi in ochi sa mai poti zambi. Cred ca daca nu ar fi aceste momente eu nu as exista.
Mi se pare mie sau chiar mi s-a umezit privirea ( vorba poetului), ce mai conteaza, stau singur si gandesc catre cineva, marea bucurie este ca el stie si asteapta cuvintele mele. Tot Labis spunea:
„ Asa mergeam amandoi pereche, cu caii adusi ureche la ureche”
Oare nu este frumos ca din cand in cand sa facem un exercitiu de gandire
