Revolutia, in umbra uitarii

de Adrian Popa     Monitorul de Cluj
Vineri, 22 decembrie 2006, 0:00

(Foto: Monitorul de Cluj)

21 Decembrie pare sa nu spuna nimic nimanui. Se mai trezeste, totusi, cite un destept si zice cu voce tare, sa auda toti ca el stie: „Da, mai, azi a fost Revolutia“.



"Sintem tot mai putini“



"Revolutia“ in sine zace undeva in negura ignorantei, sub zodia lui „Bine c-a fost“.



Oamenii din cortegiu sint rudele, prietenii sau se numara chiar ei printre cei care au facut sa „fie bine“. Majoritatea batrini, privind platonic, nepasatori fata de lumea din jur. Au incetat sa mai acuze, au incetat sa mai ceara dreptate. S-au resemnat. S-au obisnuit cu presa roind in jurul lor o data pe an si cu formalitatile din timpul ceremoniilor.



26 de morti si 65 de raniti e tributul platit de Cluj in ’89. 26 de morminte in plus in cimitirul eroilor din Cluj, jelite an de an in aceasta zi a lui decembrie.



Subit, cortegiul intra in centrul atentiei. In piata Unirii, e intimpinat de reprezentanti ai oficialitatilor. Politicieni de toate culorile ii onoreaza pe revolutionari cu prezenta si depun coroane cu panglici tricolore. Are loc o scurta cuvintare. „Stilpii impuscati“ ar trebui sa fie singurii care nu se lasa miscati de greutatea apasatoare a momentului.



Alaturi de ei, insa, rasar fete care au asistat de prea multe ori la eveniment si fie au devenit pasive intre timp, fie au fost asa de la bun inceput. Figuri solemne exista, insa, in multime. Sint aceleasi frunti care nu s-au aplecat nici in fata gloantelor. „Sintem din ce in ce mai putini, pe an ce trece“, se aude o voce, in vreme grupul porneste spre Catedrala Ortodoxa.



"Era putin mai cald atunci“



Vremea aduce mult cu cea de acum 17 ani. „Era tot o zi de joi si putin mai cald atunci“, isi aduce aminte unul dintre revolutionari, marturisind unui domn din apropiere ca si-a pastrat pantalonii pe care i-a purtat in ’89, cu o urma de glont pe piciorul drept. „Mai am si schija, desi mi-au tot cerut-o“, zimbeste el.



Ultimul popas are loc la Cimitirul Eroilor. Portile acestuia ii asteapta deschise pe revolutionari, raniti si urmasi ai celor morti. Soldati cu armele la piept incadreaza aleea principala. Imediat dupa intrare, cortegiul se farimiteaza in grupuri mici, acestea asezindu-se fiecare in jurul crucii de marmura a unui cunoscut. Vocea grava a preotului abia ca reuseste sa sparga tacerea.



Printre lacrimi, pe morminte rasar luminari. In cercuri restrinse, se aud soapte, povesti despre ce s-a intimplat „atunci“: „M-am operat in Austria si am ramas acolo. Acum ma acuza lumea ca am plecat. Am avut probleme foarte mari cu obtinerea carnetului de revolutionar. Am asteptat 15 ani“, spune Grigore Mathe, intors in tara dupa 17 ani.



Frigul incepe sa muste din rabdarea publicului spre finalul ceremoniei. Multimea paraseste cimitirul, rudele eroilor indepartindu-se, cu o ultima privire aruncata spre locul de veci al celor pierduti.



Nascut pe 21 Decembrie



In ziua in care mii de romani si-au pierdut fiii sub ploaia de gloante, Mihai Wittenberger a devenit tata. Fiul sau, Sergiu, a implinit ieri 17 ani si e elev la Liceul „George Cosbuc“. Pe 21 Decembrie 1989, ziua in care s-a nascut, Mihai Wittenberger era si el in strada, in Piata Unirii alaturi de altii. „Un om a cazut lovit de gloante la un metru de mine.



Norocul meu a fost ca m-am aruncat la pamint inaintea lui. S-au tras doua salve de Kalashnikov“, a declarat pentru Monitorul de Cluj revolutionarul. Cuprins de groaza, realizind ca fiul sau s-ar fi putut naste orfan, s-a grabit la spital ca sa il vada. Nu a reusit sa intre, intrucit cladirea era pazita de soldati cu armele in mina.























44 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Vineri