"Deci, consider ca ceea ce i se intampla senatorului Voicu este un abuz, este un atac la democratie. Orice proces penal impotriva sa va trebui sa inceteze; mai mult, reteaua sa va trebui sa fie protejata, eventual chiar prin lege". Da, am pornit articolul cu concluzia. O sa spuneti ca fie fac o gluma foarte proasta, fie fac o propunere revoltator de absurda. Nu e o gluma; haideti sa vedem care e ipoteza pe care am redus-o la absurdul enuntat mai sus, scrie Doc, pe blogul lui.

Am sa incep printr-o clarificare. Vorbeam in articolul trecut despre “partid-stat” si despre un anumit cliseu, o afirmatie care e considerata adevarata doar pe baza repetitiei, fara ca temeiurile ei sa fie verificate. Ma grabesc sa spun ca nu consider ca sintagma de “partid-stat” este un cliseu, ci contextul in care aceasta e aplicata, inclusiv in articolul de la care pornisem discutia.

Ma intrebam in concluzia de acolo pe ce motiv e acuzat PDL ca e “partid-stat” in conditiile in care, in toate privintele relevante pentru sintagma, comparatia intre el si PSD 2000 - 2004 nu sta in picioare. Exista insa o comparatie care sta in picioare; raspunsul vine si din articol si din destule comentarii, PDL e “partid-stat” pentru ca, citez, “nu imparte puterea”.

Acesta e cliseul: democratia, prin opozitie la un sistem de tip “partid-stat”, presupune impartirea puterii.

As putea sa-i demonstrez imediat falsitatea la modul empiric, cum am facut si in articolul trecut: nici statele de al caror caracter democratic niciun om rezonabil nu se poate indoi nu au un sistem formal de “impartire a puterii”. Laburistii britanici sunt la putere, singuri, de 13 ani; nimeni nu stiu sa-i fi acuzat ca sunt partid-stat. Si Administratia si Congresul american sunt controlate de democrati, nimeni n-a spus ca din pricina asta US a incetat sa mai fie o democratie. Nu cred ca vreun lider serios de opinie din Franta aplauda situatia de coabitare ca alternativa la dictatura. Ideea asta, ca sistemul ar trebui sa prevada partajarea puterii pe partide, este absenta din statele democratice.

Cliseul acesta are doua consecinte foarte pacatoase. Prima este ca ascunde trasatura esentiala a unui sistem politic democratic: aceasta nu e impartirea puterii ci alternanta la putere. Nimeni nu acuza laburistii din Marea Britanie ca sunt un partid-stat, chiar daca au puterea politica de 13 ani, pentru simplul fapt ca exista deplina posibilitate s-o piarda anul acesta. Ar suna (acolo!) complet absurd ca partidul dlui Cameron sa pretinda, in numele democratiei, o bucata din exercitarea puterii. Nu, conservatorii o vor pretinde pe toata, neimpartita, imediat ce electoratul britanic ii va readuce in situatia de partid majoritar.

A doua consecinta a cliseului nu este doar foarte pacatoasa, ci si oarecum ironica. Haideti sa presupunem ca ducem mai departe ideea de partajare a puterii: impartim frumos toate-toate posturile care sunt de impartit, pe partide. Fiecare partid are alocata prin lege proportia de posturi, sa le ofere si sa le retraga cui vrea el. Consecinta? Toate aceste posturi publice au ajuns sub controlul partidului, ca organizatie(!). In consecinta, alternanta la putere devine un termen fara sens, caci puterea e impartita fix. Cu alte cuvinte, alegerile nu mai conteaza. Toate astea va suna cunoscut? Va amintiti care sunt definitiile si care e diferenta reala dintre un sistem democratic si unul de tip partid-stat?

Un partid promoveaza programe politice si furnizeaza candidati pentru demnitatile publice, atat si nimic mai mult. “Granita” dintre partid si stat e stabilita la alegeri; daca echipa de candidati si programul politic castiga o majoritate atunci ei preiau conducerea politica a statului ca sa puna in practica acest mandat, il exercita in nume propriu si tot astfel sunt responsabili de exercitarea lui. (…) Evolutia spre situatia de partid-stat incepe tocmai cu calcarea acestei granite, cu largirea rolului partidului ca organizatie si cu implicarea lui, in aceasta calitate, in conducerea treburilor statului.

Exact. Dusa la consecinta ei logica, partajarea puterii nu ne duce la democratie ci la anihilarea ei, si inlocuirea ei deplina … tocmai cu o situatie tip partid-stat. Cu diferenta, insignifianta, ca nu avem un partid ci un set de partide-stat.

In fine, sa nu uitam de concluzie. Care era ipoteza? Ca un stat democratic presupune impartirea puterii. Or, constatam ca PDL si presedintele lui (cel de facto) controleaza – nu-i asa? – guvern, ministerul de justitie, ba l-a numit si pe procurorul sef si cel de la DNA etc. etc.! Nu ar fi normal si democratic ca opozitia sa controleze si ea ceva? Un judecator, un sef de politie acolo?

Citeste restul articolului si comenteaza pe Inventarul Stricaciunilor Politice.