Nu toti demnitarii comunisti erau nistre trogloditi. Nu toti purtau ochelari de cal ideologici, cei mai multi erau insa niste oportunisti venali. Cum se poate explica adeziunea aparent pasionala a unor Gheorghe Radulescu, Dumitru Popescu sau Stefan Andrei la un sistem evident barbar? Intelectual marxist de moda veche, Ion Gheorghe Maurer nu a fost niciodata un om al aparatului. Activistii il stimau, ori pretindeau ca il stimeaza, dar simteau imediat ca fac parte din regnuri diferite. Gandeau diferit, vorbeau diferit, as spune chiar ca respirau diferit. Priviti jurnalele de film din epoca si veti vedea ca pana si modul de a aplauda al lui Maurer diferea de acela al tovarasilor de Comitet Executiv. Despre ce ideologie sa vorbesti cu Bobu, Postelnicu, dascalescu sau Lina Ciobanu? Chiar un Verdet sau Pana nu puteau iesi din corsetul unei sufocante limbi de lemn. Pierdut in aburii unui alcoolism somnambulic, un Gogu Radulescu renuntase de multa vreme sa-si mai aminteasca de propria demnitate.
M-am intrebat adeseori ce-a cautat el, in anii cladestinitatii, in Partidul Comunist din Romania? Ce putea avea comun distinsul avocat cu proletarii famelici gen Dej, Moghioros si Apostol ori cu croitoresele de provincie gen Ghizela Vass ori Marta Cziko, cea care avea sa devina atotputernica sotie a lui Alexandru Draghici? Cum a putut nu numai tolera, dar chiar si incuraja egocentrismul vindicativ si anti-intelectualismul visceral al al lui Gheorghiu-Dej? Bun causeur, caustic, cultivat, hedonist, Maurer se bucura de placerile vietii. Murea de plictiseala la plenare, casca ostentativ, adormea cat mai vixibil cu putinta. Nu frecventa cercurile din nomenklatura, prefera compania lui Ion Tiriac. Fiul sau, fugit in Germania in ianuarie 1989, povestea intr-un interviu din 2005 ca tatal sau avea o colectie de 32 de pusti de vanatoare, dintre care una primita de la regina Angliei, alta de la Sadoveanu. Cum sa renunte jovialul, imperturbabilul Maurer la acele pusti solidarizandu-se cu cine stie ce gest protestatar? Puterea, tenisul si vanatoarea, acestea au fost patimile Leninului Romaniei. Din cate stiu, cand s-a pus problema ca Gheorghe Apostol sa-l contacteze pe Mauter pentru a semna „Scrisoarea celor 6” din martie 1989, Alexandru Barladeanu s-a opus categoric. Il considera pe Maurer prncipalul vinovat pentru catastrofa Romaniei din acei ani. In plus, Barladeanu nu uitase cum Maurer, care ii datora enorm lui Dej, a declarat imediat dupa moartea marelui sau prieten ca el personal „nu-i va mai raspunde la telefon Licai Gheorghiu”.
Prin biografie, voluptati si gusturi, nevasta sa, Elena, era opusul austerelor veterane ale partidului. Pentru Maurer, cea mai mare bucurie era sa bea un pahar de Courvoisier cand se intorcea victorios de la vanatoare. Cand unchiul meu a fost sanctionat in 1959, Maurer s-a intalnit pe strada cu matusa mea, Cristina Luca, se cunosteau bine de la Conferinta de Pace de la Paris din 1946 (el, langa Dej, ca membru al delegatiei romanesti, ea, fosta luptatoare in Rezistenta franceza, era cospondenta „Scanteii”), se mai vazusera intre timp. Maurer fusese el insusi debarcat de Ana Pauker, lucrase ca director al Insitutului de Cercetari Juridice, revenise in conducere dupa 1957. In stilul sau ironic, a intrebat-o: „Ce s-a intamplat cu sotul tau, a fluierat in biserica?” Ceea ce i-a lipsit lui Maurer a fost l’esprit de sérieux. Luind totul in raspar, afisand cu superbie aere de mare senior, a pregatit calea pentru aliajul de rituri bizantine si de delir stalinist reprezentat de domnia lui Ceausescu. Nu a dorit ca lucrurile sa degenereze astfel, s-a scuturat cu dezgust, dar nu a facut nimic pentru a impiedica noua glaciatiune. In anii cand influenta sa a contat (1963-1968), Romania a avut parte de o minima, insa reala, relaxare.
Pe Jean l-am cunoscut bine, inca din anii liceului. Era mai mare cu un an, facea Liceul German. Nu a crescut printre copiii din cartierul de Nord, nu avea prieteni in acea lume. Singura amica a mamei sale cu conexiuni ilegaliste era Tanti Buican, sotia sumbrului, incuiatului activist cominternist Alexandru Buican (Arnoldi), absolvent al Scolii Leniniste de la Moscova in anii 30, luptator in Rezistenta franceza, supravietuitor al lagarelor naziste, numit, dupa razboi, ministru consilier la Belgrad, adjunct de ministru la Invatamant si apoi vicepresedinte al Institutului de Relatii Culturale cu Strainatatea (condus oficial, cred, de Mihai Ralea). Locuiau intr-un apartament pe strada Andrei Muresanu, cred ca ca fiul lor, Tudor, a facut Liceul „Caragiale”. Tanti se cunoscuse cu intunecatul stalinist la Belgrad, pe vremea cand ea era o tanara secretara in aparatul diplomatic. Ana Pauker a fost surprinsa de alegerea lui Buican, se prea poate ca acea „mezalianta” politica sa-l fi costat cariera in partid. In 1947, matusa mea Cristina Luca era atasat de presa in Iugoslavia, atunci s-a cunoscut cu Kardelj si cu Djilas, a pregatit vizita lui Tito la Bucuresti. Ambasador era Tudor Vianu. Era epoca in care comunistii se serveau de intelectualii dispusi sa colaboreze ca paravan simbolic. Mihail Ralea era ambasador la Washington, Simion Stoilov la Paris, Iorgu Iordan la Moscova, Grigore Moisil la Ankara…
Citeste articolul complet si comenteaza pe Contributors.ro
