Bitcoin este o monedă virtuală creată în 2009 ce nu are o autoritate centrală în spatele ei, şi care a ajuns în atenţia presei anul acesta atât pentru răspândirea sa, cât şi pentru viruşii creaţi să fure putere de calcul necesară pentru a crea noi monede. Deşi regulile de funcţionare ale Bitcoin sunt prestabilite de creatorii săi, oricine are posibilitatea să modifice clientul Bitcoin pentru a-l face să urmeze reguli diferite. Astfel de modificări sunt legale şi pot afecta politica monetară în acest sistem; iar în acest caz, politica ar fi decisă de utilizatorii de rând şi nu de politicieni sau birocraţi. Dacă proiectul Bitcoin reuşeşte să devină suficient de popular fără să fie oprit de guverne, iar modificarea clienţilor de Bitcoin rămâne legală, acest lucru s-ar putea transforma în primul mare sistem în care tehnologia informaţiei este folosită pentru a crea o democraţie participatorie cu ajutorul Internetului: un sistem politic unde, în locul politicenilor, fiecare cetăţean are puterea de a vota şi de a propune crearea sau modificarea legilor. Dar pentru a putea avea un cuvânt de zis în acest sistem trebuie mai întâi să înţelegem cum funcţionează. În acest articol voi analiza principiile de funcţionare ale Bitcoin şi voi compara proprietăţile sale cu cele ale celorlalte mijloace de plată ce au existat de-a lungul istoriei. În final voi discuta cum ar putea acest sistem să evolueze într-o democraţie participatorie, ce puteri ar oferi cetăţenilor şi cum putem să ne pregătim noi pentru asta.
O scurtă istorie a sistemelor monetare
De-a lungul istoriei, oamenii au folosit diverse sisteme monetare. La început a fost schimbul în natură: tu îmi dai un kil de brânză, eu îţi dau o găină. Dezavantajele sunt clare: nu pot să-ţi dau o jumătate de găină vie pentru jumătate de kil de brânză; nu toate găinile au aceaşi calitate; găinile sunt greu de transportat, mai ales în cantităţi mari şi pe distanţe mari; şi este cam greu să strângi găini albe pentru zile negre. Următorul sistem monetar, bazat pe aur şi alte metale preţioase, a rezolvat toate problemele de mai sus în afara costului ridicat al transportului unor cantităţi mari de aur pe distanţe mari.
Mai târziu, pentru a rezolva problem costului transportului, un nou sistem monetar bazat pe bani de hârtie a fost inventat. Dar odata cu introducerea banilor de hârtie apare o nouă problemă importantă, problema falsificăriibanilor, fiindcă banii de hârtie sunt mult mai uşor de falsificat decât găinile sau aurul. Toate sistemele monetare de acum încolo se vor concentra pe problema falsificării. Sistemul banilor de hârtie este bazat pe existenţa unei autorităţi centrale care este singura entitate autorizată să creeze aceste hârtii. Statul participă prin pedepsirea tuturor persoanelor ce încearcă să falsifice bani. Binenţeles în acest scenariu autoritatea centrală, cu autorizaţia statului, poate crea oricâţi bani doreşte, creând astfel inflaţie şi micşorând valoarea banilor deţinuţi de ceilalţi.
Odată cu era comunicării electronice a apărut posibilitatea transferului de bani la distanţă. Pentru a preveni falsificarea în acest sistem, toate tranzacţiile se realizează prin comunicare cu autoritatea centrală. Dacă eu vreau sa cumpăr de la tine un kil de brânză contactez banca la care am cont, mă identific cu date personale, îi dau datele tale personale şi îi cer băncii să-ţi transfere în cont 20 de lei. Astfel, autoritatea centrală ştie cât, când şi cui dau eu bani şi de asemenea, cu permisiunea statului, poate să creeze bani adăugându-i într-un cont sau altul. În acest sistem, dacă eu am 100 de lei, asta nu înseamnă că există un obiect fizic care să reprezinte aceşti bani, ci pur şi simplu înseamnă că banca este de părere că eu am 100 de lei. Ceea ce crede banca este realitate.
Problema pe care Bitcoin a încercat să o rezolve este următoarea: Poate fi creat un sistem monetar electronic unde falsificarea banilor este (aproape) imposibilă şi, de asemenea, nu este necesară o autoritate centrală?
Cum funcţionează Bitcoin
Să zicem că eu am în cont 100 Bitcoin (BTC) şi tu ai 150 BTC, iar eu vreau să-ţi transfer ţie 20 BTC. Ca şi în comerţul electronic, asta nu înseamnă că există nişte obiecte fizice care să reprezinte aceste sume, ci doar că toţiparticipanţii din reţeaua Bitcoin cred că eu am 100 BTC şi tu ai 150 BTC. Pentru a transfera suma, pur şi simplu spun unor participanţi din reţea (numiţi noduri) că doresc să-ţi transfer 20 BTC. Aceşti participanţi vor comunica acest mesaj altor participanţi, şi tot aşa, până când toată lumea din reţea (inclusiv tu) va afla că ţi-am transmis 20 BTC, iar toată lumea din reţea va crede că eu am 80 BTC iar tu ai 170 BTC. Aşa că toţi participanţii din reţea vor avea întreg istoricul tuturor tranzacţiilor făcute vreodată (mărimea acestui istoric era de sub 600MB în iulie 2011).
Pentru a face aceste tranzacţii parţial anonime, cei din reţeaua Bitcoin nu ştiu cărei persoane aparţine fiecare cont, iar fiecare persoană poate avea oricâte conturi doreşte, deşi cei ce sunt implicaţi în proiectul Bitcoin spun să nu te bazezi pe această anonimitatea, şi că este posibil ca cineva (inclusiv poliţia) să afle cine eşti.
Cum arată o încercare de a falsifica bani în această reţea? Să luăm următorul exemplu: eu am în cont 20 BTC şi spun unor noduri că îi transfer lui Dan 20 BTC şi altor noduri că îi transfer lui Paul 20 BTC. În acest moment, diferite părţi ale reţelei cred că eu am cheltuit aceşti bani în două moduri diferite, iar cei din reţea o să aibă istorice diferite. Şi chiar după ce comunică între ei, cei din reţea o să-şi dea seama că aceste două tranzacţii nu pot fi ambele corecte, pentru că am cheltuit de două ori aceiaşi bani, şi deci nu pot face ambele parte din acelaşi istoric. Toate nodurile vor avea deci ambele istorice şi vor şti că acestea sunt incompatibile.
Bitcoin foloseşte două principii pentru a preveni dubla-cheltuire: „prima tranzacţie este tranzacţia reală“şi „istoricul cel mai lung este istoricul adevărat“. Când următoarea tranzacţie din reţea va fi realizată, unele noduri o vor primi înaintea altora, iar acea tranzacţie făcuta de mine (fie către Dan, fie către Paul) care a ajuns prima la nodurile ce primesc primele a doua tranzacţie va face parte din cel mai lung istoric, şi deci va fi cea reală. După câteva tranzacţii, marea majoritate a reţelei va fi de acord cu care este cel mai lung istoric, şi banii vor ajunge ori la Dan, ori la Paul, dar nu la amândoi.
Acest sistem funcţionează atâta timp cât majoritatea nodurilor din reţea sunt noduri cinstite şi refuză cheltuirea dublă. Înseamnă acest lucru că dacă cineva crează mai multe noduri necinstite decât există deja în reţea, această persoană poate cheltui aceiaşi bani de mai multe ori? Nu. Bitcoin foloseşte un sistem criptografic care cere ca o problemă de matematică foarte grea să fie rezolvată pentru fiecare grup de tranzacţii realizate. Numai o persoană care deţine atât majoritatea nodurilor din reţea, cât şi majoritatea puterii de calcul din reţea poate submina sistemul.
Cum sunt introduşi în circulaţie banii în acest sistem? Am menţionat mai devreme că este necesară rezolvarea unei probleme grele de matematică pentru fiecare grup de tranzacţii. În fiecare astfel de grup există o tranzacţie adiţională care creează bani din nimic şi îi dă celui ce rezolvă această problemă ca răsplată pentru energia electrică consumată şi timpul de procesor folosit. De acea, rezolvarea acestor probleme mai este numită şi „minerit“. Cu trecerea timpului, răsplata devine din ce în ce mai mică, astfel încât va exista o cantitate maximă de bani aflaţi în circulaţie. Toate nodurile din reţea acceptă astfel de tranzacţii ce crează bani din nimic ca fiind tranzacţii valide, şi pentru că toate nodurile ştiu câţi bani există în circulaţie în total (fiindcă au istoricul tuturor tranzacţiilor), ele pot să calculeze cât ar trebui să fie răsplata pentru acea problemă şi marchează ca validă numai o răsplată de o anumită sumă de bani. Iar fiindcă puterea de calcul din reţea devine din ce în ce mai mare pe măsure ce noi calculatoare intră în reţea, problema ce trebuie rezolvată devine din ce în ce mai grea (astfel încât rezolvarea problemei de către întreaga reţea durează în medie 10 minute). Iar dacă un nod vede că problema rezolvată nu este suficient de grea, acesta refuză procesarea grupului respectiv de tranzacţii.
Sistemul are şi vulnerabilităţi: în primul rând banii pot fi furaţi, dar această problemă apare în orice sistem. De asemenea, viruşi pot fi folosiţi pentru a „fura“ putere de calcul (constând în energie şi timp de procesor) care folosesc calculatorul infectat pentru a rezolva acea problemă grea şi a câştiga răsplata pentru rezolvarea ei. Viruşii pot fi folosiţi şi pentru a transforma nodurile între noduri necinstite care să permită cheltuirea dublă. În fine, o instituţie care are un supercomputer poate să o conecteze la reţea şi deci să-şi folosească majoritatea puterii de calcul pe care o deţine pentru a submina întregul sistem.
Bitcoin şi drumul către democraţia participatorie
Am descris mai sus cum fiecare nod urmează anumite reguli: nodurile refuză tranzacţii unde aceaşi bani au fost cheltuiţi de mai multe ori; iar atunci când banii sunt creaţi din nimic pentru a răsplăti rezolvarea problemelor, nodurile acceptă tranzacţia numai pentru o problemă de o anumită dificultate, şi numai pentru o anumită răsplată. Cine decide toate aceste reguli şi cantităţi?
Ideile Bitcoin au fost create în 2009 într-o lucrare publicată sub pseudonimul Satoshi Nakamoto. Un pic mai târziu, primul client de Bitcoin (un client este un program ce rulează instrucţiunile necesare pentru a face parte din acea reţea) a fost creat de către un grup de programatori care s-au bazat pe lucrarea lui Nakamoto. Astăzi există mai mulţi clienţi de Bitcoin, inclusiv un client creat de Google.
Toate regulile de funcţionare sunt programate în aceşti clienţi. Dar oricine poate să modifice codul astfel încât clientul propriu de Bitcoin să urmeze alte reguli. Folosind regulile actuale, nodurile vor accepta crearea a maximum 21 milioane BTC, dar clientul propriu poate fi modificat astfel încât să accepte maximum 15 milioane sau 30 de milioane. Iar dacă un grup suficient de oameni sunt de acord cu aceaşi modificarea, atunci aceasta practic devine noua „lege“ din reţea, conducând astfel la o decizie de politică economică luată prin votul majorităţii populaţiei în loc de decizia unor birocraţi guvernamentali, iar o astfel de decizie ar putea crea mai multă sau mai puţină inflaţie.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
