Economia este o disciplină socială practică, orientată către rezolvarea problemelor de bunăstare a oamenilor şi societăţilor de care aparţin. Ne aşteptăm să vedem rezultatele ei aplicate unor preocupări umane cotidiene precum dezvoltare, inegalitate, creştere, productivitate şi costuri, acumulare de capital şi investiţii, toate concepte care pot fi operaţionalizate prin iniţiative de politică. Totuşi, corolarul ei teoretic major, anume că tranzacţiile voluntare de piaţă conduc la un optim social, este constant pus sub semnul întrebării, printre altele, datorită lipsei de relevanţă a iniţiativelor de politică în variate contexte socio-economice. O privire mai îndeaproape:
„O economie E este definită astfel: pentru fiecare i=1,…,m un sub-set nevid Xi al Rℓ în ordine predefinită de ≤ i; pentru fiecare j=1,…,n un sub-set nevid Yj al Rℓ; un punct ω al Rℓ. O stare a lui E este is un (m+n)-plet de puncte în Rℓ.” (Gerard Debreu 1959, p. 75). Debreu este laureatul din 1983 al premiului Nobel pentru încorporarea de noi metode analitice în teoria economică. La Georgescu-Roegen, alegerea consumatorilor este pusă în legătură cu o axiomă topologică care înseamnă că „elementele planare de indiferenţă formează o structură convexă relativ la originea coordonatelor”, iar soluţia pe care o propune conduce către „o distribuţie stohastică a unor varietăţi particulare la fiecare punct al spaţiului mărfurilor” (Georgescu-Roegen 1988).
Cu o parafrază a unuia dintre personajele Dickensiene din Dombey and Son, am
putea zice că valoarea acestor descrieri a realităţii economice a fost estimată în proporţie
cu imensitatea dificultăţii pe care cineva o are atunci când încearcă să vadă dacă au vreo semnificaţie sau nu. Dacă am întreba ce iniţiative relevante de politică ar putea rezulta din acest fel de teoretizare, am primi în mod obişnuit un răspuns ca cel al lui Daniel McFadden, un laureat din 2000 al premiului Nobel pentru dezvoltărileteoriei şi metodelor analizei alegerii discrete: „consumatorul trebuie probabil să fie îndreptat şi constrâns să răspundă alegerilor de piaţă cu suficientă disciplină” (2006). Dacă teoria noastră nu reuşeşte să explice comportamentul economic nu este vina economiştilor, ar fi astfel implicaţia evidentă; noi suntem cei chemaţi să „răspundem” teoriei, o reluare a temei lui Milton Friedman despre faptul că realismul premiselor este irelevant pentru procedura ştiinţifică.
Pentru teoreticienii ştiinţelor exacte, între cunoaştere şi lumea reală se află un set de modele care aproximează natura prin numere; în baza acestei gândiri logico-matematice, este posibil chiar să descrii în ecuaţii o realitate încă intangibilă (de ex. particulele Higgs). Pentru economişti, construcţia acestor modele (în realitate, transpunerea aşa cum e din fizică sau orice altă disciplină care îşi bazează metoda pe algoritm) nu a fost posibilă fără apariţia unui strat intermediar conceptual, al cărui conţinut poate fi numit în cel mai bun caz convenţii sau metafore. Aşa stau lucrurile cu cele două concepte majore în uz astăzi, echilibrul/dezechilibru şi piaţa (economia de piaţă); ceea ce avem de făcut este doar să demonstrăm existenţa/starea imperfectă a acestora ca şi cum acestea chiar ar fi o componentă a lumii noastre sociale. Şi de aici, lucrurile se ramifică: convenţiile sunt dezvoltate la nivelul 2, 3 şi mai departe. Într-un caz ilustrativ, Andrew Kamark, după o carieră de 26 de ani la Banca Mondială, ajunge la concluzia că „cele mai multe din aceste cifre şi indicatori oficiali nu erau suficient de precise în niciun fel de calcul” şi demonstrau că „termeni de bază precum ‘şomaj’ şi ‘venit’ sunt abstracţii arbitrare care nu corespund realităţii şi care nu pot fi comparate între diferite culturi şi între diferite perioade.” (Wilk şi Cliggett 2007, p. 75) Potrivit unor mărturisiri contemporane, Keynes se baza mai mult pe intuiţia lui decât în cifrele statisticienilor; modifica un număr dacă nu-i convenea, iar dacă şansa făcea ca unul să fie satisfăcător, exclama, “Doamne, ai găsit numărul corect!” (anecdota aparţine lui Tinbergen şi este citată de Desrosières 1993 (1998), p. 316).
Una dintre cele mai des vehiculate convenţii în economie, de interes imediat pentru tema aleasă, este cea privind „intervenţionismul”: statul şi intervenţia sa în mersul „pieţei” („tranzacţiilor voluntare”) (încă o dată spun, ca şi cum acestea ar fi într-adevăr un lucru (en. fact) al realităţii sociale). În cazul cel mai puţin interesant (sărac intelectual), această poziţie implică formarea unor curente opuse de idei, cum au fost/sunt cele ce opun susţinătorii ideilor de stânga şi de dreapta în economie. Învăţaţi să opunem atât de mult capitalismul comunismului, am uitat că în fiecare găsim vicii şi virtuţi şi că încercarea nu este să ne delimităm în raport de un model intelectual (de ex.: critica libertăţii pieţei te face comunist, iar judecata rece a inegalităţii sociale te face capitalist), ci să reuşim să găsim un model intelectual al ştiinţelor sociale care să reprezinte ceea ce se întâmplă de fapt în viaţa socială nu ceea ce credem/dorim noi că ar trebui să se întâmple.
Dar convenţia asupra „intervenţionismului” are o implicaţie mai subtilă deoarece (prin chiar modul de formulare) presupune că există două entităţi: statul şi piaţa. Şi acest lucru ne pune pe un drum greşit, cred eu, din care nu putem formula cele mai corecte soluţii. Să vedem de ce ar sta aşa lucrurile când ne uităm la criza prelungită contemporană.
Disjungerea statului de piaţă printr-o convenţie nu corespunde cu mersul lumii sociale: statul s-a născut şi trăieşte într-o lume a oamenilor care dominau/domină circulaţia mărfurilor şi a banilor, iar aceasta din urmă a putut să se consolideze prin protecţie. Subliniez acum şi nu voi elabora mai departe: acest lucru nu este necesar bine sau necesar rău pentru societate, ci depinde de contextul social care i-a dat naştere.
În afara de limbă şi etnie, configurarea unui teritoriu a fost posibilă până unde guvernatorul acelui ţinut avea puterea să strângă venituri (să impună impozite de exemplu) care să-i slujească cheltuielilor de administrare. Acest contract social nu este ceva voluntar: este o luptă pentru coexistenţă între lumea politică şi cea a afacerilor care o pot susţine. Apariţia statelor naţionale este forma modernă a rezultatelor acestor lupte. [Formele moderne de organizare politică a societăţii nu sunt un antidot pentru aceste evoluţii, care nu sunt doar sumbre. Societatea are şi de câştigat din acest context stat/guvernator-piaţă/lumea schimburilor, deşi nu întotdeauna şi nu peste tot.]
Guvernarea a însemnat întotdeauna nevoie de bani (prin risipă sau chibzuinţă, nu interesează acum), iar aceşti bani erau produşi de comercianţi, bancheri şi, mai târziu, industriaşi. Când guvernele se îndreaptă către faliment sunt nevoite să stea la mâna celor care îi produc/circulă (creditorii privaţi). Această soartă o are în premieră Egipt în anii 1870, când Baring Brothers Bank prin Evelyn Baringers era stăpânul virtual al ţării. În acele timpuri, experienţe similare în transferul unei părţi din suveranitate către bănci private au loc şi în Grecia, Tunisia, Maroc, Imperiul otoman, precum şi în alte ţări mici din Caraibe şi America Centrală (Neff 1990, p. 59). Puternicul om de afaceri John Pierpont Morgan, impunându-se ca şi cum ar fi fost bancherul central al Statelor Unite, a intervenit pentru a salva pieţele financiare de două ori, în 1895 şi 1907, de la un colaps inevitabil. Galbraith oglindeşte similar criza anilor 1930, Dwight Eisenhower a vorbit de complexul militar-industrial (1961), iar tot ceea ce se întâmplă şi astăzi nu arată deloc că piaţa s-ar afla în opoziţie cu statul ca elemente ale analizei noastre. Băncile franceze, ca principali creditori ai statului grec, sunt o afacere a unor liceeni (ignoranţi ai faptului că administraţia de la Atena este cheltuitoare şi dispusă să falsifice contabilitatea bugetului de stat) sau a unor calcule mature în care doar cel ce riscă ştie ce anume riscă?
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
